Citesc – Ghici ce-i în cutie

Atunci când vine vorba de serii de romane devin puțin haotică și asta se întâmplă din motivul acela că a început să mă dispere tendința autorilor de a crea o serie.

E drept că am fost impulsionată de sinopsis-ul cărții fără a băga de seamă că această poveste se leagă atât de mult de anteriorul ”Ghici cine moare primul”, așadar pentru cei care nu au întâlnit încă volumele semnate de M.J. Arlidge, ordinea logică și cronologică este ”Ghici cine moare primul” apoi ”Ghici ce-i în cutie”, deși poveștile diferă, volumul de față oferă multă confuzie. Nu fă ca mine!

Dar să vă povestesc ce m-a atras la poveste.

Din prezentarea succintă aflu despre ” cadavrul unui bărbat găsit într-o casă goală. Inima i-a fost scoasă din piept și trimisă soției și copiilor lui.” Sună palpitant, nu?

În scenă intră inspectoarea Helen Grace, bănuind iar mai apoi confirmând că are de-aface cu un criminal în serie, iar de aici am luat viteză prin toate cele 406 pagini. Deși extrem de sângeros și plasat într-o Anglie cenușie, pur și simplu nu am putut lăsa cartea din mână. Jocurile de putere, mediul infect al fetelor străzii, și caracterul jegos al unor persoane pe care le credeai decente, te fac să devorezi pur și simplu povestea. În romanul lui Arlidge nu exista bine și rău, există rău și foarte rău. Pare că pur și simplu speranța și bunătatea a dispărut lăsând lumea pradă deznădejdii, violenței și urii.

Mi-a plăcut faptul că m-am regăsit din nou pe cele două fronturi. Deși nu cunoști identitatea criminalului, capitolele inserate când lovește și frustrarea poliției aduc acel iz de cunoscător. Începi să îi bănuiești pe toți tocmai pentru că în aparență ai senzația că știi. Iar în cele din urmă ți se dezvăluie un tablou pe care îl poți bănui de pe la jumătatea cărții dar care te surprinde tocmai datorită tușelor groase de gri și negru. Un tablou întunecat și sinistru.

Anumite scene mi se păreau trase de păr, iar uneori m-a copleșit senzația de umplutură, dar la final fiecare gest, părere și acțiune capătă un sens logic și datorită acestui fapt am reușit să ajung la o nota decentă. Nu sunt foarte sigură că aș recitii cartea însă de recomandat cu siguranță o recomand fanilor genului polițist/mister și chiar o idee horror.

Cheers,

Issel

 

ghici-ce-i-in-cutie_1_fullsize

Anunțuri

De Crăciun fii mai bun, fii mai nesimțit!

A venit mult așteptata perioadă a sărbătorilor de iarnă, prilej de bucurie pentru cei mici și pentru cei mari. Ce poate fi mai frumos decât sclipirile luminițelor de brad, veșmântul de zăpadă, care te face să zâmbești și neasemuitul sentiment al dărniciei care ne cam prinde pe toți?

Ei bine vorbesc strict de perioada sărbătorilor în sine, gen 25-27 decembrie, pentru că înainte de serenitate, și de Kevin singur acasă 1, 2 și 3, e aceea perioadă în care îți vine să te dai cu capul de toți pereții, să îți sugrumi toți vecinii și să te ascunzi sub un munte, până trece toată nebunia. Văd din ce în ce mai mulți oameni stresați, nervoși, grăbiți. Parcă sentimentul nu mai e la fel de mișto, parcă ar veni războiul, nu Crăciunul. Magazinele se aglomerează inutil, toată lumea e pusă pe făcut cumpărături maraton și nu, nu mă refer la cadouri, dar văd coșuri pline cu pungi de făină, mălai, zahăr, cam 10 kg de bomboane de ciocolată, ulei, oțet, carne tocată, slănină, pulpe de porc, de pui, de vițel. De multe ori mă gândesc că pun provizii pentru vreo 3 ani. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre sentimentul acela de , cum să spun finuț, de nesimțire care îi cuprinde pe unii, mai ceva ca gripa. Despre perioada aglomerată, mă rog evit pe cât posibil să fac cumpărături în ultima săptămână înainte de Crăciun, în care fiecare aleargă de colo colo iar unii își lasă căruciorul plin, fix în mijlocul raionului, fie ei clienți sau cei care se ocupă de aranjarea rafturilor. Cumva în perioada asta înveți să faci slalom printre clienți, raioane, nou apărutele rafturi pline de globuri, cărucioare de cumpărături, cărucioare de copii, sau cărucioare pline de cutii goale, lăsate în voia lor. Și dacă ai ajuns viu și fără membre rupte la casă, tot acum înveți ce e aia viteză, trebuie pur și simplu să te apuci să arunci cu marfa pe banda rulantă, altfel ăla din spatele tău are toate șansele să te înjure și să își așeze tacticos coșul de cumpărături pe bandă. El se grăbește, nu știu ce scuză ai tu. Toată lumea se grăbește, nu știu ce caut eu printre ei. Eu nu am viață socială, eu cumpăr chestii pentru pereții de acasă și pentru câinele din cartier…

Și dacă am norocul să nu dau peste grăbiți am toate șansele să dau peste copii. Din păcate din ăia needucați. Poate îmi vor sări mămicile în cap, dar măi femeie, dacă al tău prichindel nu are astâmpăr și aleargă ca apucatul prin magazin, te rog ține-l acasă, dacă are tendința să se oprească fix în mijlocul ușii, te rog ține-l acasă, dacă blochează jumătate de raft, pentru că paradoxal, pe cât e de mic pare să ocupe un raft întreg, te rog ține-l acasă, dacă știi că e isteric atunci când nu primește ceea ce vrea și dacă te înfoi la oamenii care îl dau puțin la o parte pentru a-și putea continua cumpărăturile, atunci te rog stai și tu acasă. Am văzut copii cuminți care stăteau frumos lângă mămică sau maxim se duceau la vreun raft, alegeau ce aveau de ales și se întorceau. Fără țipete și trânteli pe jos, fără istericale și fără să se izbească de alți clienți.

Vreau să cred că ne civilizăm, vreau să cred că sentimentul de bunătate și dărnicie este mereu în sufletele noastre nu doar în preajma sărbătorilor. Vreau să cred că mai există puțină amabilitate și bun simț. Se spune că e o perioadă magică, așadar vreau și eu să cred în minuni.

Sărbători așa cum vă doriți!

Cheers,

Isselsantasleepy-1448035300

sursa imagine

 

Citesc – Cimitirul

An apariție: 2013

Autor: Adrian Teleșpan

Categorie: Modern

Ediție: Broșată

Nr. Pagini: 384

Editura: Herg Benet

De foarte mult timp nu am citit o carte, care deși îmi prezintă un episod nefericit din viața unui personaj, poate să mă destindă și chiar să mă facă să râd în hohote. Dacă stau să mă gândesc mai bine, niciodată nu aș fi putut spune despre o carte că mi-a plăcut de la primul cuvânt până la sfârșit (cu puține excepții). Merg pe mâna celor care a recenzat-o trecând peste scenele de sex. Am avut senzația, și mai mult decât atât, certitudinea că până și limbajul colorat și-a găsit un loc de cinste.
Scris sub forma unui jurnal urban și scoțând celebrul ”dragă jurnalule”, cartea lui Teleșpan surprinde prin nota personală și prin introspecțiile, de cele mai multe ori ironice. Exact cum declara chiar autorul, este o carte pe care aș fi putut să o scriu eu, sau tu sau oricine altcineva. Dar de scris e foarte bine scrisă și eu zic să o lăsăm lui Adrian.
Dacă ar fi să o recomand cuiva, m-aș limita la puțini oameni din jurul meu, pentru că pe alocuri e greu de digerat, poate din cauza scenelor de gay-sex sau poate din cauza gândirii tranșante pe care personajul, Adrian Green, ți-o vâră cu nonșalanță sub nas. Fără cosmetizări, fără photoshop și total fără inhibiții.

Prezentarea editurii e suficientă să te facă să citești:
Adrian Green este un homosexual român care se mută la Londra pentru că… e obosit. Deși nu prea mai are chef de muncă, își găsește, totuși, un job: administrator de cimitir. Pe măsură ce interacționează cu diverși clienți, vii sau morți, Adrian ne spune exact ce crede el despre religie, bani, sex sau moarte, concepte pe care le descrie cu o sinceritate crudă, foarte mult umor și sarcasm. Cimitirul Wormholt devine spațiul în care Green își dă seama că fericirea stă în acceptarea adevărului propriu, și nu în ochii celor din jur.
“Singurul sfat pe care eu pot să îl dau cu inima împăcată este: Dormiţi! Dormiţi, fraţilor, că somnul n-a făcut rău nimănui! Eşti trist? Culcă-te! Eşti nervos? Culcă-te! Vrei să mori? Culcă-te, poate ai noroc şi mori în somn!”
Singurul mesaj pe care îl am pentru tine e următorul: Nu îmi doresc să te învăț nimic, dar îmi doresc să îți placă ce am scris. Ceea ce ai acum în mână e o carte pe care ai fi putut să o scrii și tu. E o carte scrisă simplu, fără pretenții, pentru că eu nu sunt scriitor. Deschide cartea la prima pagină și vei vedea că tot ce fac eu în primele rânduri faci și tu în fiecare zi. Relaxează-te, finalul e mereu același! (Autorul)

P.S. Nici măcar citate nu pot da, pentru că aș cita cam 85% din carte, totuși pasajul meu favorit e:
„Pentru mine, calea cea mai scurtă și la îndemână spre fericire e muzica. Muzica e Dumnezeu. Îți umple mintea atât de frumos încât nu mai rămâne loc de altceva. Nu rămâne loc de rău. Dacă ar fi să mă aresteze, tot ce aș vrea cu mine ar fi un iPod cu cinci mii de melodii.” Telespan, Cimitirul, pag. 243

9786068335919-2572032

Iulie

Am gasit acest articol pe un blog pe care il citesc de ceva vreme si pentru ca iulie e luna mea preferata din an, il impartasesc si cu voi 😀

Sursa : My violet world

„Dacă lunile ar fi oameni: Iulie

b667f3793c2e318cb0d56f8a7abea920 Iulie are un caracter cald, solar, şi uneori furtunile sale se nasc tocmai de prea multă căldură. Înalt şi blond, cu părul ca spicele grâului, nu aparţine unui singur loc, ci întregii lumii.

Zâmbetul lui topeşte orice inimă, iar felul în care îţi povesteşte despre aventurile trăite de el în excursiile lui te face să crezi că eşti la o reprezentaţie de teatru. Are o înclinaţie către dramatism, către a povesti prin hiperbole, dar nu te minte. Îţi topeşte uşor inhibiţiile, şi chiar atunci când eşti pregătit să dezvălui şi tu ceva despre tine, pleacă. Dar nu pentru că nu ar fi interesat. Inima lui mare e capabilă de compasiune. Doar că se plictiseşte repede. În scurt timp, îţi dai seama că este amicul tuturor, dar prietenul a puţine persoane. Acelea pentru care e capabil să rămână.

Dacă îl întâlneşti, oriunde, ai putea exclama cu uşurinţă că este un extravertit pur, doar că are şi el temerile lui, are şi el momente când vrea să fie singur. În general, de unul singur călătoreşte, dar are capacitatea de a atrage mereu oameni în jurul lui. Iulie e făcut pentru a performa pe această scenă a vieţii pe care o vede, pur şi simplu, aşa cum este, dar decide ca replica lui la tot ceea ce îi oferă viaţa să fie „epică”.

A frânt câteva inimi, fără să vrea asta, tot datorită tendinţei lui de a se plictisi repede. Printre amicii lui, a avut o reputaţie de Don Juan, până să o întâlnească pe Martie. În ziua când a întâlnit-o, în Buenos Aires, sufletul lui s-a simţit cumva, calm. Şi asta era furtuna lui de care mai nimeni nu ştia, în afară de prietena lui cea mai bună, Octombrie. Dincolo de candoarea, dramatismul şi exuberanţa lui, dincolo de zâmbetele lui largi, simţea uneori o nelinişte în suflet. Neliniştea aia năştea uneori accese de furie şi, într-un fel, era născută din frica ce îl mai cuprindea îndeajuns, că nimic din tot ceea ce trăieşte nu este îndeajuns. Că va fi, cumva, uitat.

Iulie e ca un copil lăsat singur într-o zi de bâlci, entuziasmat de tot ceea ce vede în jurul său care încearcă toate maşinăriile şi sfârşeşte prin a performa pe scenă şi a-i face pe toţi să râdă, dar care, la sfârşitul serii, se ascunde după cortină, puţin obosit, dându-şi seama că nu are nevoie de fapt ca toată lumea să îl aclame, ci doar de câteva persoane care să privească dincolo de zâmbetul lui şi cu care să facă mai mult decât să alerge de-a lungul râului şi să arunce cu pietre în apă. Alături de care să aibă curajul de a se afunda până în adâncuri pentru ca apoi să îşi joace rolul fără să îi fie frică de umbre.”

Maxime de pesimism#12 – Sictir…

Magazin de lux:

Eu: Nu va suparati, se poate platii cu cardul?

Vanzatoarea pe un ton arogant: NU, doar Cash!

Nu am reusit sa inteleg aroganta si sentimentul acela ca am jignit pe cineva cu o intrebare simpla. La preturile mari pe care le afiseaza unii ma mira sincer ca la atitudinea vanzatoarei, mai au clienti.

Viceversa: NU

 

Frustrările lunii aprilie

Sau mai bine spus frustrarea supremă, pentru că deși două luni am încercat să fiu zen, ei bine treaba asta m-a scos din ale mele. Dar să vă spun despre ce e vorba.

Sau mai bine să încep cu o întrebare: Cine vrea WI-FI gratuit în instituțiile publice? Eu, nu prea. Cozile sunt interminabile și acum, când le vom scădea drastic viteaza la internet, vom sta vreo 3 zile să plătim o factură sau impozitul sau orice altceva vrem să plătim pe la instituțiile statului. Trebuie să primești ceva bani, ai vreun drept? Ne vedem la anu că nu merge bine internetul….. și poate la anu nu mai ai dreptul ăla 😀

Cine vrea WI-FI gratuit în pub-uri, localuri, bodegi, restaurante, locuri de genul celor menționate? Pentru că, de ce să nu obligăm patronii cu legea, că tot e la modă să dai legi tâmpite. Pentru că noi mergem în localuri să stăm pe facebook, pentru că și până acum era gratuit în marea lor majoritate dar acum cu legea lor vor să oblige bodegile din toate satele să aibă înternet, că nah mușterii nici nu știu ce e ăla, dar au nevoie de el ca de aer. Pentru că avem un internet mai bun ca americanii și asta e o ofensă, hai să îl stricăm. De ce să avem ceva mai bun ca alții, mai prost da, mai bun, never.

Pentru că văd din ce în ce mai des, mesele tăcute, toți sunt conectați. Poate își trimit bancuri între ei. Din căte știu eu, localurile sunt pentru socializare, din aia live. Sunt puțini cei care merg pentru o cafea rapidă și sunt singuri. Într-un local mergi să te simți bine, să stai la povești cu oamenii din jurul tău, în offline! De ce ar dori cineva să oblige patronii să ofere internet gratuit? Sunt multe localuri care nu au acces deloc la serviciul ăsta și sunt mereu pline. Este neaparată nevoie să stăm conectați nonstop? E aberant! E nevoie de inovare sunt de acord, dar asta nu mi se pare un progres, ci un regres. Ne izolăm din ce în ce mai mult și ieșim din ce în ce mai puțin, iar acum și ieșirea va fii izolată. Tu și cu telefonul tău la o întălnire. Serios?

Sunt împotriva unui curent extrem de puternic, dar era nevoie să mă răcoresc!

CAFE_1449373692147_589842_ver1.0

 

Frustrările lui Ianuarie!

Una din dorințele anului trecut a fost ca anul 2016 să fie anul meu de frumusețe. Știu că sună puțin superficial dar are o anumită importanță. Nu voi dezbate ceea ce reprezintă ci faptul ca am început anul intr-o notă de film de groază. Dacă stau să ma gândesc mai bine pentru mine luna ianuarie este echivalentul unei zile de luni

  1. Legea anti-fumat:

Am fost de-adreptul terorizată de nebunia asta. Toate posturile de televiziune și de radio m-au exasperat cu legea asta. Am auzit atâtea dezbateri pro și contra și atâtea idioțenii în decursul a doar cateva săptămâni, că am ajuns să fiu confuză dacă e mai bine să fumez sau să nu fumez, chiar am fost convinsă că eu defapt sunt o fumătoare înrăită care sparge cinci pachete de țigări pe zi. Nu, nu sunt fumătoare, dar am ajuns să simpatizez cu fumătorii. Agresivitatea unora dintre nefumători m-a șocat și în egală măsură am ajuns la concluzia ca discriminarea e mult mai puternică acum față de cei care au acest viciu. Nu încurajez pe nimeni să fumeze, însă nu țin minte să se fi găsit vreodată o rezolvare la orice fel de problemă prin agresivitate și nesimțire. Prin faptul că unii acum pur și simplu fac polemici de cât de bine s-au simțit ei în cutare local fără fum și fără sa fie intoxicați. Cu atitudinea asta mă gândesc că vor rămâne și fără prieteni. Soluția cea mai simplă ține de bunul simț și de faptul că un manager de local știe cum să ceară clienților să nu fumeze, fără a le vârî legislația sub nas. Același lucru este valabil pentru oricine. Cumva totul se reduce la cei șapte ani de acasă.

2. Educarea copilul și agresivitatea în familie.

Am menționat educația puțin mai sus. Ianuarie a adus cu sine un concediu medical de 2 săptămâni, care mi-au pus creierii pe moațe. Dacă o știre nu se lega de legea anti-fumat, se lega de cazul Bodnariu. Mi-a părut sincer rău cand am văzut cazul, iar apoi am realizat că unele țări chiar merg pe legislație. Unde e lege nu-i tocmeală, chiar dacă legea e puțin scrântită. Nu știu cum se educă copiii norvengieni. Probabil se nasc cu un fragment de ADN în plus, care nu are nevoie de disciplinare.

Intr-o dezbatere tema principală era superficialitatea românilor. S-a descoperit ca peste 65% din români iși agreseaza fizic sau psihic copilul, dar acum toți erau solidari cu familia norvegiană. Că defapt pe noi ne interesează mult mai mult capra vecinului și nu dorim să evoluăm. Cel puțin asta era opinia acceptată de mass-media.

Când am obosit să mai vizionez tâmpeniile prezentate la TV am înțeles că:

  1. fiecare țară are legile ei și le aplică în consecință.
  2. suntem solidari nu superficiali
  3. metodele de educare diferă de la o țară la alta, la fel ca valorile.
  4. o palmă la fund sau privarea de desert, atunci când copilul este indisciplinat, nu e un capăt de lume și nu va umbla la psihiatru toată viața.
  5. trebuie să existe limite pentru orice. chiar și pentru prea mult bine.
  6. nu susțin agresivitatea față de nimeni și de nimic, susțin disciplinarea corectă. Disciplinare nu înseamnă agresiune psihologică.
  7. temă de casă: toți cei care susțineți că un copil poate face tot ceea ce dorește, poate primii tot ceea ce dorește, doar pentru că e copil, va ajunge la un moment dat un adult cu aceleași valori înrădăcinate. Va face tot posibilul sa primească și să facă tot ceea ce dorește și atunci nu va fii nimeni care să îi explice cum stă treaba cu disciplina.

3. Hai să aruncăm cu …. în analfabeții cu acces la internet….

Polemica anului, analfabetismul din ce în ce mai crescut. Sunt ușor părtinitoare, faptul că din când în când faci câte o greșeală gramaticală, că mânânci un i pe ici pe colo, că faci un dezacord, se poate ierta. Nimeni nu e perfect și nici nu le știe pe toate. Faptul că unii îmi agresează vederea, că de multe ori am impresia ca scriu în chineză și pe lângă asta mai sunt și agresivi dacă încerci să îi corectezi, asta nu se iartă. Generația asta de analfabeți și agramați va educa generația viitoare. Sau le va face creierii terci. Vorba colegului meu : „o să facem entorsă la creier”.

Mai sunt….

download

NO cheers,

Issel