Iulie

Am gasit acest articol pe un blog pe care il citesc de ceva vreme si pentru ca iulie e luna mea preferata din an, il impartasesc si cu voi 😀

Sursa : My violet world

„Dacă lunile ar fi oameni: Iulie

b667f3793c2e318cb0d56f8a7abea920 Iulie are un caracter cald, solar, şi uneori furtunile sale se nasc tocmai de prea multă căldură. Înalt şi blond, cu părul ca spicele grâului, nu aparţine unui singur loc, ci întregii lumii.

Zâmbetul lui topeşte orice inimă, iar felul în care îţi povesteşte despre aventurile trăite de el în excursiile lui te face să crezi că eşti la o reprezentaţie de teatru. Are o înclinaţie către dramatism, către a povesti prin hiperbole, dar nu te minte. Îţi topeşte uşor inhibiţiile, şi chiar atunci când eşti pregătit să dezvălui şi tu ceva despre tine, pleacă. Dar nu pentru că nu ar fi interesat. Inima lui mare e capabilă de compasiune. Doar că se plictiseşte repede. În scurt timp, îţi dai seama că este amicul tuturor, dar prietenul a puţine persoane. Acelea pentru care e capabil să rămână.

Dacă îl întâlneşti, oriunde, ai putea exclama cu uşurinţă că este un extravertit pur, doar că are şi el temerile lui, are şi el momente când vrea să fie singur. În general, de unul singur călătoreşte, dar are capacitatea de a atrage mereu oameni în jurul lui. Iulie e făcut pentru a performa pe această scenă a vieţii pe care o vede, pur şi simplu, aşa cum este, dar decide ca replica lui la tot ceea ce îi oferă viaţa să fie „epică”.

A frânt câteva inimi, fără să vrea asta, tot datorită tendinţei lui de a se plictisi repede. Printre amicii lui, a avut o reputaţie de Don Juan, până să o întâlnească pe Martie. În ziua când a întâlnit-o, în Buenos Aires, sufletul lui s-a simţit cumva, calm. Şi asta era furtuna lui de care mai nimeni nu ştia, în afară de prietena lui cea mai bună, Octombrie. Dincolo de candoarea, dramatismul şi exuberanţa lui, dincolo de zâmbetele lui largi, simţea uneori o nelinişte în suflet. Neliniştea aia năştea uneori accese de furie şi, într-un fel, era născută din frica ce îl mai cuprindea îndeajuns, că nimic din tot ceea ce trăieşte nu este îndeajuns. Că va fi, cumva, uitat.

Iulie e ca un copil lăsat singur într-o zi de bâlci, entuziasmat de tot ceea ce vede în jurul său care încearcă toate maşinăriile şi sfârşeşte prin a performa pe scenă şi a-i face pe toţi să râdă, dar care, la sfârşitul serii, se ascunde după cortină, puţin obosit, dându-şi seama că nu are nevoie de fapt ca toată lumea să îl aclame, ci doar de câteva persoane care să privească dincolo de zâmbetul lui şi cu care să facă mai mult decât să alerge de-a lungul râului şi să arunce cu pietre în apă. Alături de care să aibă curajul de a se afunda până în adâncuri pentru ca apoi să îşi joace rolul fără să îi fie frică de umbre.”

Anunțuri

O casă pentru doi, vă rog!

Totul începe şi se termină cu o uşă, dar în cazul nostru nu s-a terminat nimic, nu încă, mai avem de făcut atât de multe, dar important este că am început cu o uşă.

Ar trebui să schimbăm uşa, zis şi făcut. Şi am schimbat toate uşile din casă, am schimbat parchetul, am pus gresie şi faianţă, am zugrăvit, am făcut curat şi apoi ne-am izbit cu capul de un perete.Decoraţiuni….

Dacă aş avea o casă cu o mie de camere garantez că le-aş decora pe toate şi fiecare ar fii unică, dar o mie de stiluri în două camere, e un lucru foarte anevoios să îi, mai placă şi lui….. imposibil! Soluţia a fost găsită dar nu neapărat unanim acceptată. A trebuit să aleg eu culorile care îmi plac (CREM, prietenii ştiu de ce) parchetul care îmi place (multe ore de negociere cu praful), faianţa pe care să aştept cu nerabdare să o curăţ (de era baia mai mare…..) gresia pe care să o spăl cu dragoste (că trebuie spălată zilnic) şi aşa mai departe. Am făcut multe compromisuri la bază, ne-am uitat urât unul la celălalt şi s-au fumat multe ţigări de nervi, dar am reuşit. În cele din urmă descrisă în trei cuvinte: casa e crem! Lucru ce lasă loc decoraţiunilor din etapa a doua, draperii, perdele, mobilier….

Octogenari

Îmi doresc să ajungem octogenari…. împreună

… în ciuda anilor dintre noi.

Am crescut într-o eră romantică, în care fetele frumoase erau curtate de bărbaţi chipeşi, primeau flori şi complimente, erau cerute de neveste cu mare pompă, iar el făcea orice pentru ea. Am realizat că eu nu eram o fată frumoasă sau cel puţin nu în accepţiunea aceea.

Am primit lalele furate din grădina mamei lui, cel mai frumos compliment a fost legat de faptul că arăt mai tânără decât sunt de fapt, e zgârcit la vorbă, mi-a spus că sunt frumoasă de vreo patru ori în cinci ani, dar atunci când a făcut-o m-am simţit ca Afrodita. Cina romantică pentru care toţi se dau peste cap să o facă atunci când te cer de nevastă s-a transformat într-un inel agăţat in buchetul de flori ce l-am primit de ziua mea, iar singura întrebare a fost Vrei?

Am împărţit strălucirea mirilor între noi, când lumea îl privea şi pe el cu aceeaşi dorinţă ca pe mine.

Suntem de cinci ani împreuă dar încă nu avem un an de căsnicie şi totuşi, cumva totul e perfect, nu am renunţat la romantism, l-am adaptat pentru noi. L-am făcut unic în felul lui, din egoismul de a mă completa pe mine. El e perfect, eu sunt perfectă şi asta e tot ceea ce contează.

Au existat regrete şi sunt convinsă că vor mai exista, dar ne-am clădit pe bucurii şi fundaţia e solidă. Suntem atemporali şi ne rezolvăm problemele, reparăm cu precizie acolo unde trebuie şi tot ceea ce sperăm este că vom fii şi noi la un moment dat octogenari legaţi de dragostea e ne-a adus împreună în faţa altarului.

image17

Constat – Generatii, ganduri si concepte

 

 

Daca ar as putea sa imi cataloghez generatia intr-un singur cuvant as spune clar si raspicat : INCERTA.

Nu ma incadrez in clasicismul parintilor, a bunicilor si razboiului, dar nici in atmonsfera tehnologizata de astazi. Cumva sunt prinsa la mijloc, am jucat sotron si aveam mereu genunchii zdreliti, dar am cunoscut si telefonul ultra subtire, tableta si jocurile de pe facebook. Imi place muzica clasica, rock-ul clasic si unele romante imi merg la suflet, dar pot aprecia la fel de bine hiturile de astazi. Ador micuta rochie neagra dar am invatat sa nu mai asortez pantofii cu geanta. As imbraca oricand costumul clasic la o zi de birou dar de cele mai multe ori apar in blugi skinny.

Cred ca ar trebui sa fac un fel de pact, atat cu trecutul cat si cu prezentul si chiar cu viitorul, as mai adauga si dorinta de a ramane o impatimita a cartilor clasice fara a stirbii din originalitatea contemporanilor. Cumva voi ramane mereu in incertitudine iar ceea ce este sigur e doar satisfactia personala.

Un zambet, o clipire si o floare nu aduc primavara dar vor fii mereu insotite de caldura.

Un ianuarie frumos si un an perfect!

Issel

Constat – Melancolie si vis implinit

De câteva zile mă paşte o uşoară umbră de melancolie. Simt un dor nespus pentru trecut, pentru zilele leneşe din studenţie, pentru cărţile cititie noaptea, pentru pauzele de cafea. Astăzi nu mai am timp pentru aproape nimic din ceea ce imi place cu adevărat. Lucrez zi lumină şi incerc să mă ridic la nivel standard ca gospodină. Nu spun că nu îmi place ceea ce fac, doar simt nevoia de evadare din cotidian, iar acum singura mea portiţă este o carte bună, când şi când.

Am băgat de seamă (cu stupoare) că blogul a împlinit nu demult 5 anişori. Au fost frumoşi, tumultoşi, presăraţi cu zâmbete şi mascote şi optimism şi pesimism şi multa dragoste şi multe împliniri. Am realizat subit că ne-am atins ţelul,  al meu a fost acela de a devenii economist, al Dreenei de a devenii fotograf profesionist. Nu vreau să pară laudă, e pur şi simplu adevărul.

Problema e următoarea: trebuie să îmi găsesc un vis nou, pentru care să lupt, pentru care să trudesc, de care să fiu mândră şi care să mă facă să zâmbesc la fiecare izbândă. … şi cumva visul acesta se leagă de partea literară…

Aş vrea ca peste cinci ani să dau reblog la postul acesta…

Issel