Iulie

Am gasit acest articol pe un blog pe care il citesc de ceva vreme si pentru ca iulie e luna mea preferata din an, il impartasesc si cu voi 😀

Sursa : My violet world

„Dacă lunile ar fi oameni: Iulie

Iulie are un caracter cald, solar, şi uneori furtunile sale se nasc tocmai de prea multă căldură. Înalt şi blond, cu părul ca spicele grâului, nu aparţine unui singur loc, ci întregii lumii.

Zâmbetul lui topeşte orice inimă, iar felul în care îţi povesteşte despre aventurile trăite de el în excursiile lui te face să crezi că eşti la o reprezentaţie de teatru. Are o înclinaţie către dramatism, către a povesti prin hiperbole, dar nu te minte. Îţi topeşte uşor inhibiţiile, şi chiar atunci când eşti pregătit să dezvălui şi tu ceva despre tine, pleacă. Dar nu pentru că nu ar fi interesat. Inima lui mare e capabilă de compasiune. Doar că se plictiseşte repede. În scurt timp, îţi dai seama că este amicul tuturor, dar prietenul a puţine persoane. Acelea pentru care e capabil să rămână.

Dacă îl întâlneşti, oriunde, ai putea exclama cu uşurinţă că este un extravertit pur, doar că are şi el temerile lui, are şi el momente când vrea să fie singur. În general, de unul singur călătoreşte, dar are capacitatea de a atrage mereu oameni în jurul lui. Iulie e făcut pentru a performa pe această scenă a vieţii pe care o vede, pur şi simplu, aşa cum este, dar decide ca replica lui la tot ceea ce îi oferă viaţa să fie „epică”.

A frânt câteva inimi, fără să vrea asta, tot datorită tendinţei lui de a se plictisi repede. Printre amicii lui, a avut o reputaţie de Don Juan, până să o întâlnească pe Martie. În ziua când a întâlnit-o, în Buenos Aires, sufletul lui s-a simţit cumva, calm. Şi asta era furtuna lui de care mai nimeni nu ştia, în afară de prietena lui cea mai bună, Octombrie. Dincolo de candoarea, dramatismul şi exuberanţa lui, dincolo de zâmbetele lui largi, simţea uneori o nelinişte în suflet. Neliniştea aia năştea uneori accese de furie şi, într-un fel, era născută din frica ce îl mai cuprindea îndeajuns, că nimic din tot ceea ce trăieşte nu este îndeajuns. Că va fi, cumva, uitat.

Iulie e ca un copil lăsat singur într-o zi de bâlci, entuziasmat de tot ceea ce vede în jurul său care încearcă toate maşinăriile şi sfârşeşte prin a performa pe scenă şi a-i face pe toţi să râdă, dar care, la sfârşitul serii, se ascunde după cortină, puţin obosit, dându-şi seama că nu are nevoie de fapt ca toată lumea să îl aclame, ci doar de câteva persoane care să privească dincolo de zâmbetul lui şi cu care să facă mai mult decât să alerge de-a lungul râului şi să arunce cu pietre în apă. Alături de care să aibă curajul de a se afunda până în adâncuri pentru ca apoi să îşi joace rolul fără să îi fie frică de umbre.”

Citesc – Fluturi

dap, Irina Binder a intrat cu bocancii ei medievali și în cultura mea literară.

Cred că fiecare carte pe care am citit-o până acum și-a pus într-un fel sau altul amprenta asupra mea, pentru ca nu există cărți care să nu îți lase o emoție sau un sentiment, chiar și lehamitea sau uitarea se încadrează aici. Nu, nu este cazul Fluturilor, nu mi-a provocat nici lehamite și cu siguranță nu voi uita prea repede acțiunea cărții, dar cred ca aura de care s-a înconjurat este…. ipocrizia, pentru că de iubire și de sentimente faine nu prea poate fii vorba.

Am citit primul volum și am avut senzația că poate doar eu sunt total pe lângă subiect, apoi am căutat recenzii și am descoperit că sunt mulți care îmi împărtășesc părerea. Am citit al doilea volum pentru că vroiam o încheiere onorabilă și doar asta am primit, scrisoarea de la sfârșit m-a făcut să îmi dau seama că am citit o carte îndoielnică. Dar să detaliez puțin.

Primele capitole ale primului volum au creat senzația unui jurnal intim scris de o copilă de vreo 13-14 ani. O copilă care își joacă cartea maturității, însă o joacă foarte prost și total deplasat. De fapt jurnalul, este început undeva în negurile copilăriei și continuat mult după vârsta de 20 și ceva de ani. Ceea ce m-a frapat este că nu am văzut o îmbunătățire a scrierii, fără a diseca partea gramaticală, care de altfel e anapoda. A folosit toate adjectivele din lume pentru a se descrie, exact ca un copil răsfățat, care nu știe unde devine penibil, iar atunci când nu a mai găsit advective a inventat unele, gen *superbăciune*.

Am încercat să prind esența, însă tocmai pe aia nu am găsit-o. Vorbim despre o obsesie, Matei – Irina, despre o iubire obsesivă Robert-Irina, despre slugărnicia celorlalți, Oli/Simona/ prieteni – Irina, despre antipatii judecate cu vehemență Alexandra/Diana – Irina și despre faptul că orice mascul este absolut îndrăgostit și/sau obsedat de Irina, gen Angel, Claudiu, Alex sau prietenii lui Matei. Apoi am văzut exact ce au văzut și alții, o obsesie a Irinei de a devenii un fel de sfântă. Nici un om sănătos la cap nu ar suporta atâta hărțuire, bătăi, drogare, lipsire de libertate sau distrugere de acte oficiale și mai poate spune că *vai ce mult te iubesc eu pe tine*. Desigur exista și Sindromul Stockholm, dar aici nu poate fi adus în discuție.

Am încercat să trec cu vederea scăpările, în care Irina se crede perfectă, dar de fiecare dată mă loveam de prejudecăți, de faptul că la fiecare pagină se contrazicea singură, de faptul ca volumul doi mi-ar fi inundat apartamentul, pentru că nu a existat o pagină în care să nu plângă, să nu se lamenteze sau să nu se considere Sfânta Irina, protectoarea ipocriților.

Ceea ce m-a șocat este faptul că până și pe blog mi se pare la fel de antipatică și încrezută. Îi judecă pe cititorii care o critică și se agață de faptul că nu știu ce scriitor consacrat i-a dat sfaturi. Nu vrea să se îmbunătățească, atunci când anumite critici sunt chiar constructive, pentru că ea e conștientă că nu este o scriitoare, că ea a scris pentru ea și pentru o prietenă nu pentru toată lumea. Atunci mă întreb de ce a publicat? Pentru că o editură, care se pare că nu are pe cineva la corectură, a fost fascinat de blog și a vrut să publice gen 2000 de cărți.

Dragă Irina, nu sunt critic, sunt un cititor cu opinii și știu că nu ai nevoie de sfaturi de la mine, dar îmi voi lua libertatea de a da un sfat. Dacă vrei să fi o lady, așa cum pretinzi, acceptă că nu ești perfectă, citește de două ori înainte de a publica și învață să accepți că nu toată lumea e de acord cu tine, nu te mai considera buricul universului și nu mai judeca defectele celorlalți.

Îți doresc mult succes cu volumul 3.

Cheers,

Issel

 

 

Jurnalul unei dureri de cap – Prolog

Draga jurnalule,

Astazi m-am trezit fara sa vreau cu o nevoie uriasa de ciocolata. Nu ma intreba de ce, dar de dimineata am simtit nevoia unei picaturi de dulce divin. Pana si eu am drepturi, cel putin din cand in cand.

Draga mea victima nu a rezistat prea mult tentatiei, asa ca ne-am bucurat amandoua de un strop de fericire. Abia dupa tot ritualul diminetilor tarzii, am inceput sa ma comport cu atare, luand putin cate putin teren si instalandu-ma cu flacara mistica in neuronii dragei mele purtatoare. Nu a fost prea greu de intuit ca a incercat sa ma indeparteze cu o cafea si cu o briosa, insa zilele lungi de program tampit au cam surmenat-o asa ca dimineata mea a fost excelenta. Nu pot spune ca am avansat in grad, dar de un inceput de migrena tot am pus combustibil.

Ceea ce ma nedumereste si motivul pentru care scriu aceste randuri este ritualul nedeslusit de mintea umana [a barbatilor] al diminetilor. Victima mea, pe care o voi numi in mod aleatoriu A, adora sa stea cate 30 de minute sa se machieze la ochi. Nu sunt eu lupul moralist sa contest unul din motivele existentei mele, dar atunci cand ai senzatia ca iti pica ochii in gura de somn, ma mir ca ai energia sa stai atat de mult sa faci un lucru pe care sa nu il observe aproape nimeni.

Mai apoi mi se pare bizar tot acel talmes balmes de vapori parfumati, de altfel un alt motiv atat al existentei mele cat si al surorii mele Alergia. Mirosi frumos, ca te-ai spalat, fii discreta, nu e nevoie sa te imbaiezi si in parfum, sunt convinsa ca oamenii vor baga de seama ca esti in incapere, fara sa puna discret batistele la nas. Sunt foarte constienta ca imi reduc singura bugetul, dar oare s-a gandit cineva ca atunci cand toti incearca sa iasa in evidenta cu parfumul puternic si nu cu intelectul se creeaza un mic uragan de lehamite, mai ales intr-un loc inchis precum tranportul in comun? Un alt motiv al existentei mele si desigur al evolutiei mele. Evolutie spun, pentru ca eu m-am nacut doar surmenata, durere am devenit ceva mai tarziu. Dar sa revenim la oile noastre, asa cum spuneam, dimineata a fost perfecta, A a reusit sa isi duca planul la indeplinire printre lacrimi, eu am ajuns o aproape migrena, seful m-a felicitat pentru perspicacitate iar seful lui A a certat-o pentru neatentie si pentru ca era toanta.

Dupa-amiaza nu a fost prea deosebita. A a baut vreo 15 cafele, mi-a alimentat bine bateriile sa revin din ce in ce mai in forta, pana am facut-o sa renunte la toate planurile [era ceva legat de un coafor si cateva sedinte, prelungite mereu, de reflexo-terapie], dupa care a ales calea simpla. S-a bagat in pat cu patura pana la urechi si a incercat sa ma faca sa dau inapoi. Ceea ce nu stia A era ca atunci cand sunt o aproape migrena nu fac decat sa ma odihnesc si eu putin dupa o zi productiva, asadar atunci cand domnioara victima s-a trezit eu eram acolo, in toata forta si frumuseata mea. Mai are rost sa spun ca a trimis si combatanti? Cateva pastile de algocalmin nu sunt un dusman redutabil, o partida pe poker pe plecatelea, e mult mai eficienta, daca imi dai si un whiskey nu ma mai vezi pana la urmatoarea mahmureala, sau pana la urmtoarele ore de program prelungit.

In cateva concluzii, nu am reusit sa devin o migrena cu acte in regula, insa samanata am sadit-o, dar astazi m-am simtit tare eficienta. Sper ca maine sa ma desfasor pe un teren ceva mai neted, in principiu astia injura mult, beau energizante si asculta muzica la maxim, doar doar plec si imi vad de treaba mea, ceea ce nu stiu ei, este ca eu sunt o petrecareata.

Cu simpatie,

Durerea de cap….

Cartea lunii – Februarie – Grădinile Lunii

Aș putea spune seria anului, dar mă restrâng la primul volum, cel puțin deocamdată.

Nu sunt sigură că aș putea face o recenzie logică și de bun simț, mi-a plăcut atât de tare cartea încât mai mult ca sigur aș deveni părtinitoare cu anumite fragmente și personaje în detrimentul altora.

Nu am gustat de mult timp o serie fantasy de o calitate atât de bună. O serie în care lipsesc cu desăvârșire orcii, elfii și hobiții, dar care are din belșug vrăjitori, împărați, zei mai mult sau mai puțin puternici și coridoare magice. Aș adăuga și o tentă mică de horror și tacâmul e complet.

Primul volum începe cu o senzație că tocmai te-ai izbit de un zid, sau așa cum scrie chiar autorul ca te-ai aruncat în gol de pe un zgârie-nori. Războaiele de cucerire ale Imperiului malazan te lovesc și te răsucesc, apoi te simți zdrobit de multitudinea de personaje care se perindă prin carte de la un fragment la altul. Aici am avut și o mică dezamăgire, deoarece traducerea în limba română nu e cea mai strălucită, iar fragmentele nu sunt diferențiate prin *. A trebuit să mă prind destul de repede de chestiunea asta, deoarece terminam un paragraf, întorceam pagina și mă trezeam că următoarea propoziție nu are nimic de-a face cu cea dinainte.

Ca fun-fact: Din serie au fost traduse doar primele 3 volume, următoarele 7 sunt în limba engleză.

Fun-fact 2: Da e o serie de 10 cărți! Doar nu citim nimic mai puțin de atât 😀

Caractere care s-au desprins din peisaj prin chestii destul de spectaculoase sunt: Anomander Rake, domnișoarele și doamnele vor fii încântate de unicitatea lui, iar domnii de tăria de care dă dovadă, Tattersail, o vrăjitoare simpatică ce ne va da lumea peste cap….. de câteva ori, detașamentul Arzătorilor de Poduri, condus de Whiskeyjack, până la ora actuală sunt favoriți, la care se mai adaugă Rope (one of my favourite bad guys) și Tronul Umbrei (din punctul meu de vedere un nume care nu a fost prea inspirat, original Shadow Throne)

Varianta tradusă în limba română (paperback) publicată de Nemira (sorry for the shitty picture)

Spor la citit,

Cheers,

Issel

 

O casă pentru doi, vă rog!

Totul începe şi se termină cu o uşă, dar în cazul nostru nu s-a terminat nimic, nu încă, mai avem de făcut atât de multe, dar important este că am început cu o uşă.

Ar trebui să schimbăm uşa, zis şi făcut. Şi am schimbat toate uşile din casă, am schimbat parchetul, am pus gresie şi faianţă, am zugrăvit, am făcut curat şi apoi ne-am izbit cu capul de un perete.Decoraţiuni….

Dacă aş avea o casă cu o mie de camere garantez că le-aş decora pe toate şi fiecare ar fii unică, dar o mie de stiluri în două camere, e un lucru foarte anevoios să îi, mai placă şi lui….. imposibil! Soluţia a fost găsită dar nu neapărat unanim acceptată. A trebuit să aleg eu culorile care îmi plac (CREM, prietenii ştiu de ce) parchetul care îmi place (multe ore de negociere cu praful), faianţa pe care să aştept cu nerabdare să o curăţ (de era baia mai mare…..) gresia pe care să o spăl cu dragoste (că trebuie spălată zilnic) şi aşa mai departe. Am făcut multe compromisuri la bază, ne-am uitat urât unul la celălalt şi s-au fumat multe ţigări de nervi, dar am reuşit. În cele din urmă descrisă în trei cuvinte: casa e crem! Lucru ce lasă loc decoraţiunilor din etapa a doua, draperii, perdele, mobilier….

Literar – Cutie

„Ai capul ingropat intr-o cutie.

*

Magazinul de dulciuri e mereu deschis pana tarziu, insa nu am incercat niciodata sa aflu motivul, caci sunt vremuri in care copii mici nu mai par atat de mici, in care lumea se maturiezeaza prea repede, iar magazinul de dulciuri este dat uitarii.

 Dar intotdeauna este deschis pana tarziu.

Acolo este locul in care am simtit toate durerile sufletesti, alaturi de tine.

 *

Razele plapande ale amurgului conturau liniile calme ce iti compuneau trupul, erai ca intotdeauna, aceeasi aparenta calmitate ce iti facea ochii sa priveasca departe, sa vada prin noi ceilalti. Acelasi zambet sardonic iti ridica putin colturile buzelor atunci cand priveai parul balai al vecinei. Erai la fel si parca intotdeauna diferit.

 Te priveam obsesiv, caci simpla ta prezenta imi dadea inspiratie si imi taia respiratia. Dar ai intors privirea si am simtit ca te-am pierdut pentru o clipa si totusi nu pot pierde ceva ce nu am, iar tu nu imi apartineai atunci.

 Ai oftat prelung, privind indiferent ceasul dar timpul tinea cu mine, caci limbile scurte si tari nu mergeau cu nimic mai repede, chiar pareau ca incetinesc sub privirile tale incruntate. Stiu asta, caci timpul imi sopteste secretele sale la o cana cu ceai.

 Mi-ai intors privirea, iar zambetul tau sardonic parea o idee mai lat, apoi te-ai indreptat cu pasi leganati catre mine. Te-ai rezemat de o banca si ti-ai aprins o tigare.

 Mi-ai facut o invitatie dar eu nu ti-am raspuns, am preferat sa fiu indiferent, caci ai stricat totul, mi-ai otravit inima si m-ai facut sa sufar.

Ai intins mana catre mine si mi-ai smuls un scancet mut iar odata cu el o parte din mine. Nu pareai constient ca te joci cu sufletul unui artar batran mereu mangaiat de palmele umede ale timpului.

 *

 Dar timpul a trecut, iar tu ai ajuns sa te joci in lacasurile albe dintre nori, iar eu am ajuns un cufar de comori ascuns sub doi metri de pamant.

 Iar cea mai de pret comoara imi esti tu.”

 

 Experimente literare….

 

 

Citesc…. Cantec de gheata si foc

Dupa nenumarate insistente ale prietenilor, familiei si iubitorilor de fantasy, de fiecare data cu acelasi cantecel „Vizioneaza filmul, ca e bestial” m-am hotarat…. sa citesc epopeea lui George R.R. Martin.

Si nu mi-a parut rau deloc, desi recunosc e cam tarziu, tinand cont ca foarte multi [world wide web in special] fac o gramada de spoilere si imi pare si mai rau ca nu avut acces la aceste romane cam de cand aparuse epopeea pe piata [1996 din cate am inteles].

Dar lasand chestiunile mele bizare la o parte, ma bucur sincer cam dat peste o carte atat de interesanta.

Mi-a placut intriga de la bun inceput, intr-o era feudala impletirea genului fantastic cu o oarecare realitate este un lucru sa spunem anevoios, dar autorul a reusit sa surprinda foarte bine fiecare aspect al povestii.

Nu voi intra in foarte multe detalii, deoarece abia ce am reusit sa termin primul roman si sunt undeva la un sfert din al doilea. In definitiv povestea e una foarte complexa, urzeala pentru castigarea tronului, razboiul pe toate planurile si relatiile atat de haotice dintre personaje te arunca pur si simplu intr-un tumult din care iti vine foarte greu sa mai iesi, odata ce ai gustat din esenta povestii.

Desi fiecare volum este descurajant de lung [aprox 600 – 800 de pagini/volum] il recomand cu tarie celor pasionati de literatura fantastica si intrigi politice.

Din punctul meu de vedere singurul dezavantaj este descrierea, de multe ori mult prea detaliata a scenelor de lupta.  Martin descrie intr-un mod destul de brutal luptele corp la corp, iar cei ce au ecranizat romanele au preluat aceasta idee. Eu sunt ceva mai pacifista si scenele respective le trec foarte repede. Sunt totusi constienta ca nici in medieval nu se mangaiau cu sabiile, dar totusi ne incadram la literatura pentru tineri [sau cel putin asa cred] si mie una mi se par uneori terifiante.

Si ca sa nu existe nelamuriri, am inceput sa vizionez si seria ecranizata, dar abia dupa ce am incheiat primul roman. Sunt un mic critic caruia ii place sa analizeze imaginatia cinematografica si acuratetea cartilor.

Cred ca despre subiectul acesta voi mai posta pe viitor.

Cheers,

Issel

p.s. copertile celor cinci romane aparute pana in prezent 😀

Constat – Generatii, ganduri si concepte

 

 

Daca ar as putea sa imi cataloghez generatia intr-un singur cuvant as spune clar si raspicat : INCERTA.

Nu ma incadrez in clasicismul parintilor, a bunicilor si razboiului, dar nici in atmonsfera tehnologizata de astazi. Cumva sunt prinsa la mijloc, am jucat sotron si aveam mereu genunchii zdreliti, dar am cunoscut si telefonul ultra subtire, tableta si jocurile de pe facebook. Imi place muzica clasica, rock-ul clasic si unele romante imi merg la suflet, dar pot aprecia la fel de bine hiturile de astazi. Ador micuta rochie neagra dar am invatat sa nu mai asortez pantofii cu geanta. As imbraca oricand costumul clasic la o zi de birou dar de cele mai multe ori apar in blugi skinny.

Cred ca ar trebui sa fac un fel de pact, atat cu trecutul cat si cu prezentul si chiar cu viitorul, as mai adauga si dorinta de a ramane o impatimita a cartilor clasice fara a stirbii din originalitatea contemporanilor. Cumva voi ramane mereu in incertitudine iar ceea ce este sigur e doar satisfactia personala.

Un zambet, o clipire si o floare nu aduc primavara dar vor fii mereu insotite de caldura.

Un ianuarie frumos si un an perfect!

Issel

Constat – Melancolie si vis implinit

De câteva zile mă paşte o uşoară umbră de melancolie. Simt un dor nespus pentru trecut, pentru zilele leneşe din studenţie, pentru cărţile cititie noaptea, pentru pauzele de cafea. Astăzi nu mai am timp pentru aproape nimic din ceea ce imi place cu adevărat. Lucrez zi lumină şi incerc să mă ridic la nivel standard ca gospodină. Nu spun că nu îmi place ceea ce fac, doar simt nevoia de evadare din cotidian, iar acum singura mea portiţă este o carte bună, când şi când.

Am băgat de seamă (cu stupoare) că blogul a împlinit nu demult 5 anişori. Au fost frumoşi, tumultoşi, presăraţi cu zâmbete şi mascote şi optimism şi pesimism şi multa dragoste şi multe împliniri. Am realizat subit că ne-am atins ţelul,  al meu a fost acela de a devenii economist, al Dreenei de a devenii fotograf profesionist. Nu vreau să pară laudă, e pur şi simplu adevărul.

Problema e următoarea: trebuie să îmi găsesc un vis nou, pentru care să lupt, pentru care să trudesc, de care să fiu mândră şi care să mă facă să zâmbesc la fiecare izbândă. … şi cumva visul acesta se leagă de partea literară…

Aş vrea ca peste cinci ani să dau reblog la postul acesta…

Issel

 

Maxime de pesimism #8 – … hmmm!

Era tehnologiei e o porcarie,  stai mai mult sa iti platesti factura cand trebuie doar sa o scaneze decat atunci cand ti se scria o chitanta!

Viceversa: *busy standing in line*