Reading – Wail

by Kenzie McLaughlin

I didn’t know what to expect from the book, yet after I finished reading it, I have to say, the experience was thrilling. No vampires, no wolfs, nor medieval knights, no Mary Sue and definitely no Gary Sue, and the best thing is, that the ending wasn’t completely idiotic.

I enjoyed the normality, the realism of Clotilde’s struggle. The simple fact that she wasn’t some sort of a Barbie doll type person, who gets every single thing she wants, brings enjoyment to the reader. In some parts I understood her anxiety, her problem of being invisible, although not in a magical way, but still so pressing. There were some parts when I understood even Kevin’s feelings.

We are pretty much invisible for each other, and the fact that Clotilde went to London, trying to make it in the big city, made her even more of a shadow.

I liked the description of the book:”it’s a story about friendship and death, not necessary in that order”. While my reading was in progress, I understood that I’m not reading some magical/fantasy/horror story, but more like a psychological thriller.

I wouldn’t change a thing, even though I think that the ending was a bit rushed.

I definitely recommend this book for all those who enjoy some quality reading.

35604336

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Citesc – Zei americani

bookpic-zei-americani-36304

An aparitie: 2014

Autor: Neil Gaiman

Categoria: Literatura Universala

Editie: Cartonata

Editura: PALADIN

Format: 15×22

Nr. pagini: 664

Aș putea spune că întâlnirea mea cu operele lui Neil Gaiman nu a fost întâmplătoare. Unii ar spune că de vină sunt astrele, alții că destinul, eu aș miza pe faptul că am găsit în sfârșit cărțile acelea stranii cu un decor ambiguu, cărțile pe care nu le poți uita, indiferent dacă îți place sau nu genul abordat.

Ceea ce m-a frapat, fiindcă vorbim de o carte din spectrul fantasy, este împletirea armonioasă cu normalul, deși concluzia finală este că nimic din ceea ce citești nu e normal. Cumva Gaiman a reușit să te facă să te întrebi dacă nu îl cunoști cu adevărat pe Shadow sau pe Mr. Wednesday, te face chiar să urmărești cu mai mult interes persoanele din jurul tău, imaginația asociindu-i cu Czernobog sau Loki, poate Thor sau surorile destinului.

Cumva , nu ești niciodată același după ce închizi o carte semnată de Neil Gaiman.

Pe scurt despre poveste:

Captivant încă de la primele pagini prin calităţile sale stilistice – care i-au asigurat deja un loc pe rafturile de literatură clasică –, romanul lui Neil Gaiman ne poartă într-o călătorie iniţiatică de-a lungul şi de-a latul Americii, acolo unde zeii tuturor mitologiilor se regăsesc sub aparenţa oamenilor obişnuiţi şi se amestecă în existenţa acestora.

La fel ca într-o epopee greacă, Neil Gaiman evocă dragostea şi sacrificiul de sine, prietenia statornică şi războiul – un război între vechii zei şi noii zei, cei ai cărţilor de credit şi ai autostrăzilor, ai internetului şi ai telefonului, ai radioului şi ai televiziunii.”

De aici.

Miss Iemi acorda un rating de 5/5 pentru că povestea e captivantă de la primul la ultimul rând, personajele sunt frumos conturate și are exact dozajul potrivit de horror, acela de calitate.
zcXo4Mxoi zcXo4Mxoi zcXo4Mxoi zcXo4Mxoi zcXo4Mxoi

Citesc – 320 de pisici negre

Produs publicat in 2012 de Nemira
Data aparitiei: August 2012
Colectia Suspans
Format: 120×220
Numar pagini: 304

De inegalabila Rodica Ojog Brasoveanu.

Încep cu o mică atenționare: articolul poate conține mici spoilere legate de Buna seara,Melania!, așa că citiți doar în cazul în care știți ce se va întâmpa la sfîrșitul volumului menționat.

În prim planul acestui volum îi întălnim pe șarmantul gangster britanic Ned Morton și cîțiva din prietenii săi intimi. Ned e sătul de viața infracțională pe care o duce, însă își dorește o ieșire triumfală din spectrele nelegiuiților cu o lovitură plasată în plexul mondial. Își dorește Fecioara de aur, în mărime naturală, o comoară care îi asigură o pagină de istorie. Pontul său este că statuia e ascunsă undeva în București și în ciuda avertismentelor primite de la prietenii săi, o apucă pe un drum fără întoarcere.

Pe ceea ce nu mizează Ned, este că odată ajuns pe plaiurile autohtone, drumul său se intersectează cu cel a Melaniei și de aici iese una din cele mai simaptice și originale aventuri.

Cum era de așteptat, năzdrăvăniile Melaniei din primele două volume nu întârzie să fie pedepsite conform legii, astfel simpatica bunicuță-gangster ajunge inevitabil la închisoare.

Dar atunci când jocurile sorții îți sunt favorabile, ei bine, Melania prin cea mai fericită coincidență(o coincidență provocată de colega sa de celulă, Olga Tudor, sursa care știe unde este ascunsă Madona de aur), ajunge să evadeze, fiind răpită, chiar de sub nasul autorităților, spre disperarea maiorului Cristescu.

Odată ajunsă înafara gratiilor, Melania, cu șarmul său caracteristic, se avântă fără oboseală în jocurile puse la cale de Morton. Astfel fără a-și periclita identitatea, Ned considerând că a răpit-o de fapt pe Olga Tudor, Melania reușește să saboteze probele maiorului Cristescu, să afle mai multe informații cu privire la comoara căutată și nu în ultimul rând să îi angreneze pe cei trei răpitori să vâneze pisici negre prin București, în căutarea lui Mirciulică.

Titlul volumului vine după un episod din carte, atunci când vînătoarea de pisici se încheie, iar Melania trebuie să îl dibuiască pe Mirciulică între alte 320 de feline miorlăitoare.

mai jos redau un mic fragment:

Mirciulica a fost al o sută optzeci și treilea motan cercetat. Spre surpriza celorlalți, răspunse admirabil testelor Melaniei. Mâncă ciocolată, trase o dușcă zdravănă de rom și ascultă cu interes povestea piticilor rătăciți în grădina de zarzavat a cumetrei Zamfira.

Scenele petrecute între Melania și răpitori sunt absolut delicioase. Ned Morton intuiește mintea ascuțită a femeii, ascunsă sub masca senilității, Nicolaescu nu contenește faptul că Melania e o băbuță senilă și regretă că s-a implicat în toată afacerea, Vlăduț Tolea mizează pe faptul ca Ned nu va da greș iar el va avea o viață mult mai bună,iar Emilia Popleanu, însărcinată cu supravegherea Melaniei, este pe aceeași lungime de undă cu Nicolaescu, considerând că totul este o pierdere de vreme și regretând că s-a alăturat unei afaceri fără sorți de izbândă.

Și acest volum respectă stilul celui precedent. În fiecare moment știm personajele care se află de o parte și de alta a baricadei. Jocul este pe două fronturi iar cititorii ajung să îi îndragească atât pe infractori (Ned și complicii români și desigur pe Melania) cât și pe apărătorii legii (nu poți să nu fi solidar cu maiorul Cristescu și să nu resimți frustrarea acestuia)

De altfel aceasta este prima serie citită a genului polițist care împletește notele comice cu suspansul într-un mod natural. Mi-a plăcut, de asemena contrucția personajelor. Excentrice fără a cădea în penibil. Autoarea a reușit să mă facă să cred că de fapt îi cunosc pe fiecare dintre ei. A apelat la banalități în dozajul ideal, la fel de bine a dozat și umorul, frustrarea, ignoranța sau naivitatea.Pur și simplu fiecare secvență curge în mod natural, iar după ce am terminat de citit, nu îmi puteam imagina acțiunea altfel.

Miss Iemi oferă:

zcXo4Mxoi     zcXo4Mxoi    zcXo4Mxoi   zcXo4Mxoi   zcXo4Mxoi

 

P.S. recenziile pentru volumele anterioare:

Cianură pentru un surâs 

Bună seara, Melania!

Și desigur coperta:

 

13920845_1092329647502789_330017519486008749_n

 

 

 

 

 

Citesc – Cianură pentru un surâs

În sfârșit am intrat într-o oarecare logică a acțiunilor Melaniei Lupu.

După ce am terminat de lecturat acest volum mi-am pus și eu întrebarea, oare ce aș fi făcut dacă în locuința comună aș fi găsit ascunse două picturi de valoare? Nu sunt sigură că aș putea răspunde la o asemenea întrebare, la fel cum nici protagoniștii noștrii nu au știut ce i-a lovit.

Ce se întâmplă atunci când dintr-un accident casnic stupid, ca spargerea unei țevi de apă, locatarii unei căsuțe cochete din București, descoperă două picturi de valoare? Ei bine, primul gând ar fi fost predarea către autorități, însă atunci când fiecare are o agendă secretă, se hotărăsc să vândă lucrările unui mare colecționar de artă, pe o suma deloc de negllijat.

Iar dacă până aici lucrurile par in defintiv simple, ei bine oamenii încep să moară otrăviți cu cianură, iar panica instalată creează o atmonsferă întunecată, grea ca plumbul și plină de venin. Cine e ucigașul ascuns și care e metoda lui, din moment ce supraviețuitorii își autoimpun un regim alimentar spartan și totuși ineficient.

După prima victimă se instalează și primele sentimente de scepticism și repulsie, cei rămași neștiind care vor fi următoarele mișcări. Desigur, odată cu prima crimă, mușamalizată să pară o sinucidere, pe fir intră și poliția, totul culminând cu suspiciunea îndreptățită a maiorului Cristescu. Rând pe rând fiecare locatar devine un posibil suspect în același timp în care tot câte unul cade și victimă.

Sfârșitul este absolut halucinant, o răsturnare de situație fără precedent, iar criminalul un mic geniu tactic, însă cum nici o crimă nu e perfectă, la fel se întâmplă și în cazul acesta. Asasinul este demascat, picturile ajung…, ei bine nu vă spun unde, descoperiți singuri!

Spor la citit,

Cheers,

Issel

P.S. Să vorbim și despre volumul 2, Buna seara, Melania!

13612381_1046423538760067_7048009483922602107_n

Citesc – Fluturi

dap, Irina Binder a intrat cu bocancii ei medievali și în cultura mea literară.

Cred că fiecare carte pe care am citit-o până acum și-a pus într-un fel sau altul amprenta asupra mea, pentru ca nu există cărți care să nu îți lase o emoție sau un sentiment, chiar și lehamitea sau uitarea se încadrează aici. Nu, nu este cazul Fluturilor, nu mi-a provocat nici lehamite și cu siguranță nu voi uita prea repede acțiunea cărții, dar cred ca aura de care s-a înconjurat este…. ipocrizia, pentru că de iubire și de sentimente faine nu prea poate fii vorba.

Am citit primul volum și am avut senzația că poate doar eu sunt total pe lângă subiect, apoi am căutat recenzii și am descoperit că sunt mulți care îmi împărtășesc părerea. Am citit al doilea volum pentru că vroiam o încheiere onorabilă și doar asta am primit, scrisoarea de la sfârșit m-a făcut să îmi dau seama că am citit o carte îndoielnică. Dar să detaliez puțin.

Primele capitole ale primului volum au creat senzația unui jurnal intim scris de o copilă de vreo 13-14 ani. O copilă care își joacă cartea maturității, însă o joacă foarte prost și total deplasat. De fapt jurnalul, este început undeva în negurile copilăriei și continuat mult după vârsta de 20 și ceva de ani. Ceea ce m-a frapat este că nu am văzut o îmbunătățire a scrierii, fără a diseca partea gramaticală, care de altfel e anapoda. A folosit toate adjectivele din lume pentru a se descrie, exact ca un copil răsfățat, care nu știe unde devine penibil, iar atunci când nu a mai găsit advective a inventat unele, gen *superbăciune*.

Am încercat să prind esența, însă tocmai pe aia nu am găsit-o. Vorbim despre o obsesie, Matei – Irina, despre o iubire obsesivă Robert-Irina, despre slugărnicia celorlalți, Oli/Simona/ prieteni – Irina, despre antipatii judecate cu vehemență Alexandra/Diana – Irina și despre faptul că orice mascul este absolut îndrăgostit și/sau obsedat de Irina, gen Angel, Claudiu, Alex sau prietenii lui Matei. Apoi am văzut exact ce au văzut și alții, o obsesie a Irinei de a devenii un fel de sfântă. Nici un om sănătos la cap nu ar suporta atâta hărțuire, bătăi, drogare, lipsire de libertate sau distrugere de acte oficiale și mai poate spune că *vai ce mult te iubesc eu pe tine*. Desigur exista și Sindromul Stockholm, dar aici nu poate fi adus în discuție.

Am încercat să trec cu vederea scăpările, în care Irina se crede perfectă, dar de fiecare dată mă loveam de prejudecăți, de faptul că la fiecare pagină se contrazicea singură, de faptul ca volumul doi mi-ar fi inundat apartamentul, pentru că nu a existat o pagină în care să nu plângă, să nu se lamenteze sau să nu se considere Sfânta Irina, protectoarea ipocriților.

Ceea ce m-a șocat este faptul că până și pe blog mi se pare la fel de antipatică și încrezută. Îi judecă pe cititorii care o critică și se agață de faptul că nu știu ce scriitor consacrat i-a dat sfaturi. Nu vrea să se îmbunătățească, atunci când anumite critici sunt chiar constructive, pentru că ea e conștientă că nu este o scriitoare, că ea a scris pentru ea și pentru o prietenă nu pentru toată lumea. Atunci mă întreb de ce a publicat? Pentru că o editură, care se pare că nu are pe cineva la corectură, a fost fascinat de blog și a vrut să publice gen 2000 de cărți.

Dragă Irina, nu sunt critic, sunt un cititor cu opinii și știu că nu ai nevoie de sfaturi de la mine, dar îmi voi lua libertatea de a da un sfat. Dacă vrei să fi o lady, așa cum pretinzi, acceptă că nu ești perfectă, citește de două ori înainte de a publica și învață să accepți că nu toată lumea e de acord cu tine, nu te mai considera buricul universului și nu mai judeca defectele celorlalți.

Îți doresc mult succes cu volumul 3.

Cheers,

Issel

 

 

Citesc – Bună seara, Melania!

Ultimul an mi-a adus multe surprize plăcute din punct de vedere literar. Dacă societatea actuală continuă să îmi aducă șoc după șoc, ei bine autorii și implicit ultimele opere citite mi-au adus zâmbetul pe buze. Am scris într-un post anterior, că am fost foarte reticentă față de autorii români, din varii motive. Apoi am descoperit comori ascunse pe rafturi și de câteva săptămâni mi-am achiziționat opere autohtone. Am dat Cezarului ce este al Cezarului și nu am fost dezamăgită, deloc!

Am descoperit-o pe Rodica Ojog Brașoveanu prin intermediul unui e-book. Primisem cadou de la un prieten un pachet de 100 de cărți, printre care se număra si titlul ”320 de pisici negre”. Am început să citesc din curiozitate, m-a atras titlul, apoi după câteva pagini nu am putut să mai las cartea din mână. Acum 2 săptămâni am achiziționat si Bună seara, Melania și încântarea mea a fost peste măsură.

Înainte de a face o recenzie decentă, pentru cei ce nu cunosc opera scriitoarei, romanele din seria Melania Lupu au legătură, așadar ordinea corectă este: Cianură pentru un surâs, Buna seara, Melania!, 320 de pisici negre, O toaleta a la Liz Taylor, Anonima de miercuri și Dispariția statuii din parc (cel puțin asta mi-a spus mie bătrânul world wide web 😀 ). Iar eu fiind o ” specială” am făcut taman pe dos, citisem 320 de pisici, apoi buna seara, Melania :D, sigur următorul volum va fii Cianură pentru un surâs, apoi voi continua cu ultimele 3, pentru că Issel e haotică :D.

Revenind la ceea ce am vrut să scriu de la bun început. Romanul ne aruncă în viața Melaniei Lupu, o bătrânică simpatică foc, cocheta și puțin dereglată și a motanului Mirciulică, companionul ei de încredere. De data asta Melania e pusă pe fapte mari așadar urzește un complot extraordinar pentru a fura un tablou valoros din colecția Muzeului Chiusbaian.

Ceea ce mi-a plăcut enorm este că acțiunea e foarte transparentă, cititorul știind în fiecare moment cine sunt hoții și cine sunt urmăritorii, însă fără urmă de îndoială scriitura e absolut savuroasă, replicile sunt pline de umor și răsturnările de situație nu întârzie să apară. Cred ca cel mai mult m-am conectat cu Maiorul Cristescu și cu frustrarea acestuia, chit că de cele mai multe ori simpatizam cu Melania. Nu ai cum să nu o iubești pe această bunicuță pusă pe năzdrăvănii și pe Mirciulică, motanul cochet și plin de surprize. Așadar pentru mine a fost un fel de război pe două fronturi.

De asemenea mi-a plăcut mult și descrierea Melaniei găsită pe Wikipedia:

Melania este „o hoață fără să fure,o escroacă fără să înșele”.Este de asemenea,un mic inspector care a ajutat la descoperirea mai multor rău-făcători,folosindu-se de pseudonimul „Abatele Brown”. Desigur, toate impreuna cu motanul ei negru Mirciulica, partener de infractiuni. Infractiunile Melaniei se invart toate in jurul obiectelor de arta, picturi si sculpturi, indiferent daca le fura, ascunde sau ajuta la gasirea lor.”

Spor la citit,

Cheers,

Issel

Și coperta bineînțeles:

13263743_1019030814832673_5470046919993571224_n

 

Citesc – Neamul Corbilor – Copiii Întunericului

Înainte de a face o recenzie cât de cât coerentă, vreau să clarific anumite lucruri. Unu , am avut prejudecăți legate de autorii români, faptul că mai sunt și tineri mi-a sporit îndoiala, iar al doilea este că până la punctul acesta de cotitură am avut senzația ca anul acesta voi citii 3 cărți proaste. Nu e cazul de față. Vă asigur 100%, că asta e una din cărțile care m-au ținut cu sufletul la gură de la început până la sfârșit și nu m-a dezamăgit!

Povestea e destul de complicată și te aruncă în hățișuri din care ieși foarte greu și tocmai acesta e farmecul, atunci când ajungi la ultima pagină, te întrebi unde e continuarea. Vine și aia anul acesta!

Pe scurt: Nicol și Roxana sunt două adolescente speciale, cu personalități aparent diferite. Devin cele mai bune prietene în urma unui ”accident” pe care aleg să îl facă secretul lor. Un secret ce le va schimba viața complet. Fetele vor încerca timp de mai mulți ani să ascundă de ochii lumii faptul că sunt deosebite, știind că acest lucru, odată dat în vileag le poate aduce moartea.

Devenite pioni într-un război secular se vor trezi într-un mod brutal smulse din tot ceea ce cunosc și vor privi cu alți ochi lumea înconjurătoare. Vor avea de ales între fuga continuă și înfruntarea adversarilor, oameni deloc de neglijat, ținând cont că în jurul lor se poartă un adevărat război al vrăjitorilor. Întunericul este însă aproape…

Am spus că această carte m-a ținut cu sufletul la gură de la început până la sfârșit, am fost chiar puțin contrariată de faptul că următorul volum va fi lansat undeva la începutul lunii iunie în cadrul Bookfest.

Mi-a plăcut faptul ca descrierea este succintă și foarte bine pusă la punct, fără a ne pierde în detalii. Mi s-a părut suficientă pentru a putea vizualiza personajele sau locurile acțiunii.

Capitolele sunt scurte și scrise din perspective diferite, vor alterna între cele două personaje principale, astfel cititorul poate vedea o imagine de ansamblu.

Personajele sunt complexe, iar farmecul este tocmai faptul că nu le poți cataloga drept pozitive sau negative. Un singur personaj mi s-a părut ca tinde spre a fi perfect, lucru care nu mi-a plăcut, dar în definitiv avea nevoie de o latura pozitiva. Chiar sper ca în volumul 2 să fie ceva mai deosebit, ieșit din comun, no more Mary Sue please  😀

Este o carte ce o citești în câteva ore, maxim două zile, iar pentru mine asta e un bonus. Înafara faptului că mai trebuie să aștept următorul volum la librărie, e chiar un avantaj faptul că personajele îți rămân întipărite în minte și te fac să aștepți cu nerăbdare următoarele aventuri.

Recomand cartea din tot sufletul! Nu va fi o dezamăgire!

p.s. 1 –  cele 3 cărți proaste mai au de așteptat

p.s. 2 – fun fact: am descoperit autoarea după o postare pe blog în care vorbea despre cărțile gratis!

p.s. 3 coperta desigur!!!!

13164428_1013358712066550_3915323473760595102_n

Cheers,

Issel

 

 

Cartea lunii – Martie – Ora vrăjitoarelor

Pentru că fără serii nu mă simt eu bine, cartea lunii martie e cu siguranță opera scrisă de Anne Rice. Am doar un regret legat de ceea ce am citit până acum, am descoperit-o prea târziu. După ce guști George R.R. Martin, Stephen King, Steven Erickson, e greu să te mai sperii de ceva sau să atingi un nou nivel de violență. Dar nu vreau sa fac spoiler, vă las să degustați una din operele nelipsite de pe lista împătimiților genului gotic.

Primul volum, Ora Vrăjitoarelor ne prezintă istoria familiei Mayfair, o familie ale cărei începuturi ne duc către anii 1600, învăluită mereu într-o notă de mister, cu secrete înfricoșătoare și o avere demnă de capete încoronate.

Unul dintre lucrurile care m-au impresionat este faptul că romanul ne prezintă o cronică de familie ce pare a fii desprinsă direct din filele de istorie, Rice descriind aproape la perfecțiune perioadele istorice.

Personaje conturate extraordinar de fin, caractere pe care le îndrăgești sau le urăști, situații ce frizează normalitatea chiar și atunci când vorbim despre fantastic, se îmbină foarte armonios, cititorul dorind să descopere adeevărul cu fiecare pagină întoarsă.

Primul volum mi s-a parut puțin greoi chiar pentru faptul că erai mereu în expectativă. Oare când începe povestea? Oare când se întâmplă ceva, de ce nu se întâmplă ceva mai interesant? Oare, oare, oare? tot timpul m-am războit cu așteptarea, dar a meritat din plin. De la Cronicile Mayfair încolo a devenit un adevărat maraton și dacă primul volum l-am citit în vreo 2 săptămâni, al doilea volum l-am ”devorat” în vreo 4 zile.

Așa cum am menționat nu vreau să fac spoiler așadar vă învit în fascinanta lume a vrăjitoarelor Mayfair. 😉

P.S.: Seria este împărțită în 3 volume, Ora Vrăjitoarelor fiind primul, iar acesta la rândul său este împărțit în două cărți de aproximativ 600 de pagini per carte. Ca să știți la ce vă înhămați 😉

P.S. 2: Coperta bineînțeles:

Chhers and happy reading,

Issel

 

Cartea lunii – Februarie – Grădinile Lunii

55399

Aș putea spune seria anului, dar mă restrâng la primul volum, cel puțin deocamdată.

Nu sunt sigură că aș putea face o recenzie logică și de bun simț, mi-a plăcut atât de tare cartea încât mai mult ca sigur aș deveni părtinitoare cu anumite fragmente și personaje în detrimentul altora.

Nu am gustat de mult timp o serie fantasy de o calitate atât de bună. O serie în care lipsesc cu desăvârșire orcii, elfii și hobiții, dar care are din belșug vrăjitori, împărați, zei mai mult sau mai puțin puternici și coridoare magice. Aș adăuga și o tentă mică de horror și tacâmul e complet.

Primul volum începe cu o senzație că tocmai te-ai izbit de un zid, sau așa cum scrie chiar autorul ca te-ai aruncat în gol de pe un zgârie-nori. Războaiele de cucerire ale Imperiului malazan te lovesc și te răsucesc, apoi te simți zdrobit de multitudinea de personaje care se perindă prin carte de la un fragment la altul. Aici am avut și o mică dezamăgire, deoarece traducerea în limba română nu e cea mai strălucită, iar fragmentele nu sunt diferențiate prin *. A trebuit să mă prind destul de repede de chestiunea asta, deoarece terminam un paragraf, întorceam pagina și mă trezeam că următoarea propoziție nu are nimic de-a face cu cea dinainte.

Ca fun-fact: Din serie au fost traduse doar primele 3 volume, următoarele 7 sunt în limba engleză.

Fun-fact 2: Da e o serie de 10 cărți! Doar nu citim nimic mai puțin de atât 😀

Caractere care s-au desprins din peisaj prin chestii destul de spectaculoase sunt: Anomander Rake, domnișoarele și doamnele vor fii încântate de unicitatea lui, iar domnii de tăria de care dă dovadă, Tattersail, o vrăjitoare simpatică ce ne va da lumea peste cap….. de câteva ori, detașamentul Arzătorilor de Poduri, condus de Whiskeyjack, până la ora actuală sunt favoriți, la care se mai adaugă Rope (one of my favourite bad guys) și Tronul Umbrei (din punctul meu de vedere un nume care nu a fost prea inspirat, original Shadow Throne)

Varianta tradusă în limba română (paperback) publicată de Nemira (sorry for the shitty picture)

70121972_1_1000x700_vand-carti-fantasy-cronicile-malazane-steven-erikson-4-volume-bucuresti

Spor la citit,

Cheers,

Issel