RSS

De Crăciun fii mai bun, fii mai nesimțit!

A venit mult așteptata perioadă a sărbătorilor de iarnă, prilej de bucurie pentru cei mici și pentru cei mari. Ce poate fi mai frumos decât sclipirile luminițelor de brad, veșmântul de zăpadă, care te face să zâmbești și neasemuitul sentiment al dărniciei care ne cam prinde pe toți?

Ei bine vorbesc strict de perioada sărbătorilor în sine, gen 25-27 decembrie, pentru că înainte de serenitate, și de Kevin singur acasă 1, 2 și 3, e aceea perioadă în care îți vine să te dai cu capul de toți pereții, să îți sugrumi toți vecinii și să te ascunzi sub un munte, până trece toată nebunia. Văd din ce în ce mai mulți oameni stresați, nervoși, grăbiți. Parcă sentimentul nu mai e la fel de mișto, parcă ar veni războiul, nu Crăciunul. Magazinele se aglomerează inutil, toată lumea e pusă pe făcut cumpărături maraton și nu, nu mă refer la cadouri, dar văd coșuri pline cu pungi de făină, mălai, zahăr, cam 10 kg de bomboane de ciocolată, ulei, oțet, carne tocată, slănină, pulpe de porc, de pui, de vițel. De multe ori mă gândesc că pun provizii pentru vreo 3 ani. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre sentimentul acela de , cum să spun finuț, de nesimțire care îi cuprinde pe unii, mai ceva ca gripa. Despre perioada aglomerată, mă rog evit pe cât posibil să fac cumpărături în ultima săptămână înainte de Crăciun, în care fiecare aleargă de colo colo iar unii își lasă căruciorul plin, fix în mijlocul raionului, fie ei clienți sau cei care se ocupă de aranjarea rafturilor. Cumva în perioada asta înveți să faci slalom printre clienți, raioane, nou apărutele rafturi pline de globuri, cărucioare de cumpărături, cărucioare de copii, sau cărucioare pline de cutii goale, lăsate în voia lor. Și dacă ai ajuns viu și fără membre rupte la casă, tot acum înveți ce e aia viteză, trebuie pur și simplu să te apuci să arunci cu marfa pe banda rulantă, altfel ăla din spatele tău are toate șansele să te înjure și să își așeze tacticos coșul de cumpărături pe bandă. El se grăbește, nu știu ce scuză ai tu. Toată lumea se grăbește, nu știu ce caut eu printre ei. Eu nu am viață socială, eu cumpăr chestii pentru pereții de acasă și pentru câinele din cartier…

Și dacă am norocul să nu dau peste grăbiți am toate șansele să dau peste copii. Din păcate din ăia needucați. Poate îmi vor sări mămicile în cap, dar măi femeie, dacă al tău prichindel nu are astâmpăr și aleargă ca apucatul prin magazin, te rog ține-l acasă, dacă are tendința să se oprească fix în mijlocul ușii, te rog ține-l acasă, dacă blochează jumătate de raft, pentru că paradoxal, pe cât e de mic pare să ocupe un raft întreg, te rog ține-l acasă, dacă știi că e isteric atunci când nu primește ceea ce vrea și dacă te înfoi la oamenii care îl dau puțin la o parte pentru a-și putea continua cumpărăturile, atunci te rog stai și tu acasă. Am văzut copii cuminți care stăteau frumos lângă mămică sau maxim se duceau la vreun raft, alegeau ce aveau de ales și se întorceau. Fără țipete și trânteli pe jos, fără istericale și fără să se izbească de alți clienți.

Vreau să cred că ne civilizăm, vreau să cred că sentimentul de bunătate și dărnicie este mereu în sufletele noastre nu doar în preajma sărbătorilor. Vreau să cred că mai există puțină amabilitate și bun simț. Se spune că e o perioadă magică, așadar vreau și eu să cred în minuni.

Sărbători așa cum vă doriți!

Cheers,

Isselsantasleepy-1448035300

sursa imagine

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Decembrie 17, 2016 în Diverse

 

Citesc – Cimitirul

An apariție: 2013

Autor: Adrian Teleșpan

Categorie: Modern

Ediție: Broșată

Nr. Pagini: 384

Editura: Herg Benet

De foarte mult timp nu am citit o carte, care deși îmi prezintă un episod nefericit din viața unui personaj, poate să mă destindă și chiar să mă facă să râd în hohote. Dacă stau să mă gândesc mai bine, niciodată nu aș fi putut spune despre o carte că mi-a plăcut de la primul cuvânt până la sfârșit (cu puține excepții). Merg pe mâna celor care a recenzat-o trecând peste scenele de sex. Am avut senzația, și mai mult decât atât, certitudinea că până și limbajul colorat și-a găsit un loc de cinste.
Scris sub forma unui jurnal urban și scoțând celebrul ”dragă jurnalule”, cartea lui Teleșpan surprinde prin nota personală și prin introspecțiile, de cele mai multe ori ironice. Exact cum declara chiar autorul, este o carte pe care aș fi putut să o scriu eu, sau tu sau oricine altcineva. Dar de scris e foarte bine scrisă și eu zic să o lăsăm lui Adrian.
Dacă ar fi să o recomand cuiva, m-aș limita la puțini oameni din jurul meu, pentru că pe alocuri e greu de digerat, poate din cauza scenelor de gay-sex sau poate din cauza gândirii tranșante pe care personajul, Adrian Green, ți-o vâră cu nonșalanță sub nas. Fără cosmetizări, fără photoshop și total fără inhibiții.

Prezentarea editurii e suficientă să te facă să citești:
Adrian Green este un homosexual român care se mută la Londra pentru că… e obosit. Deși nu prea mai are chef de muncă, își găsește, totuși, un job: administrator de cimitir. Pe măsură ce interacționează cu diverși clienți, vii sau morți, Adrian ne spune exact ce crede el despre religie, bani, sex sau moarte, concepte pe care le descrie cu o sinceritate crudă, foarte mult umor și sarcasm. Cimitirul Wormholt devine spațiul în care Green își dă seama că fericirea stă în acceptarea adevărului propriu, și nu în ochii celor din jur.
“Singurul sfat pe care eu pot să îl dau cu inima împăcată este: Dormiţi! Dormiţi, fraţilor, că somnul n-a făcut rău nimănui! Eşti trist? Culcă-te! Eşti nervos? Culcă-te! Vrei să mori? Culcă-te, poate ai noroc şi mori în somn!”
Singurul mesaj pe care îl am pentru tine e următorul: Nu îmi doresc să te învăț nimic, dar îmi doresc să îți placă ce am scris. Ceea ce ai acum în mână e o carte pe care ai fi putut să o scrii și tu. E o carte scrisă simplu, fără pretenții, pentru că eu nu sunt scriitor. Deschide cartea la prima pagină și vei vedea că tot ce fac eu în primele rânduri faci și tu în fiecare zi. Relaxează-te, finalul e mereu același! (Autorul)

P.S. Nici măcar citate nu pot da, pentru că aș cita cam 85% din carte, totuși pasajul meu favorit e:
„Pentru mine, calea cea mai scurtă și la îndemână spre fericire e muzica. Muzica e Dumnezeu. Îți umple mintea atât de frumos încât nu mai rămâne loc de altceva. Nu rămâne loc de rău. Dacă ar fi să mă aresteze, tot ce aș vrea cu mine ar fi un iPod cu cinci mii de melodii.” Telespan, Cimitirul, pag. 243

9786068335919-2572032

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Noiembrie 9, 2016 în Diverse

 

Citesc – Zei americani

bookpic-zei-americani-36304

An aparitie: 2014

Autor: Neil Gaiman

Categoria: Literatura Universala

Editie: Cartonata

Editura: PALADIN

Format: 15×22

Nr. pagini: 664

Aș putea spune că întâlnirea mea cu operele lui Neil Gaiman nu a fost întâmplătoare. Unii ar spune că de vină sunt astrele, alții că destinul, eu aș miza pe faptul că am găsit în sfârșit cărțile acelea stranii cu un decor ambiguu, cărțile pe care nu le poți uita, indiferent dacă îți place sau nu genul abordat.

Ceea ce m-a frapat, fiindcă vorbim de o carte din spectrul fantasy, este împletirea armonioasă cu normalul, deși concluzia finală este că nimic din ceea ce citești nu e normal. Cumva Gaiman a reușit să te facă să te întrebi dacă nu îl cunoști cu adevărat pe Shadow sau pe Mr. Wednesday, te face chiar să urmărești cu mai mult interes persoanele din jurul tău, imaginația asociindu-i cu Czernobog sau Loki, poate Thor sau surorile destinului.

Cumva , nu ești niciodată același după ce închizi o carte semnată de Neil Gaiman.

Pe scurt despre poveste:

Captivant încă de la primele pagini prin calităţile sale stilistice – care i-au asigurat deja un loc pe rafturile de literatură clasică –, romanul lui Neil Gaiman ne poartă într-o călătorie iniţiatică de-a lungul şi de-a latul Americii, acolo unde zeii tuturor mitologiilor se regăsesc sub aparenţa oamenilor obişnuiţi şi se amestecă în existenţa acestora.

La fel ca într-o epopee greacă, Neil Gaiman evocă dragostea şi sacrificiul de sine, prietenia statornică şi războiul – un război între vechii zei şi noii zei, cei ai cărţilor de credit şi ai autostrăzilor, ai internetului şi ai telefonului, ai radioului şi ai televiziunii.”

De aici.

Miss Iemi acorda un rating de 5/5 pentru că povestea e captivantă de la primul la ultimul rând, personajele sunt frumos conturate și are exact dozajul potrivit de horror, acela de calitate.
zcXo4Mxoi zcXo4Mxoi zcXo4Mxoi zcXo4Mxoi zcXo4Mxoi

 
Scrie un comentariu

Scris de pe August 10, 2016 în Citesc ...

 

Etichete: , ,

Azi am învățat un lucru nou #3- Irenic

IRÉNIC, -Ă adj. (Liv.) Inspirator de pace; pacific. [Cf. it. irenico, gr. eirenikos]. din DEX

irenic

SURSA FOTO

 
Scrie un comentariu

Scris de pe August 10, 2016 în Diverse

 

Etichete: , ,

Citesc – 320 de pisici negre

Produs publicat in 2012 de Nemira
Data aparitiei: August 2012
Colectia Suspans
Format: 120×220
Numar pagini: 304

De inegalabila Rodica Ojog Brasoveanu.

Încep cu o mică atenționare: articolul poate conține mici spoilere legate de Buna seara,Melania!, așa că citiți doar în cazul în care știți ce se va întâmpa la sfîrșitul volumului menționat.

În prim planul acestui volum îi întălnim pe șarmantul gangster britanic Ned Morton și cîțiva din prietenii săi intimi. Ned e sătul de viața infracțională pe care o duce, însă își dorește o ieșire triumfală din spectrele nelegiuiților cu o lovitură plasată în plexul mondial. Își dorește Fecioara de aur, în mărime naturală, o comoară care îi asigură o pagină de istorie. Pontul său este că statuia e ascunsă undeva în București și în ciuda avertismentelor primite de la prietenii săi, o apucă pe un drum fără întoarcere.

Pe ceea ce nu mizează Ned, este că odată ajuns pe plaiurile autohtone, drumul său se intersectează cu cel a Melaniei și de aici iese una din cele mai simaptice și originale aventuri.

Cum era de așteptat, năzdrăvăniile Melaniei din primele două volume nu întârzie să fie pedepsite conform legii, astfel simpatica bunicuță-gangster ajunge inevitabil la închisoare.

Dar atunci când jocurile sorții îți sunt favorabile, ei bine, Melania prin cea mai fericită coincidență(o coincidență provocată de colega sa de celulă, Olga Tudor, sursa care știe unde este ascunsă Madona de aur), ajunge să evadeze, fiind răpită, chiar de sub nasul autorităților, spre disperarea maiorului Cristescu.

Odată ajunsă înafara gratiilor, Melania, cu șarmul său caracteristic, se avântă fără oboseală în jocurile puse la cale de Morton. Astfel fără a-și periclita identitatea, Ned considerând că a răpit-o de fapt pe Olga Tudor, Melania reușește să saboteze probele maiorului Cristescu, să afle mai multe informații cu privire la comoara căutată și nu în ultimul rând să îi angreneze pe cei trei răpitori să vâneze pisici negre prin București, în căutarea lui Mirciulică.

Titlul volumului vine după un episod din carte, atunci când vînătoarea de pisici se încheie, iar Melania trebuie să îl dibuiască pe Mirciulică între alte 320 de feline miorlăitoare.

mai jos redau un mic fragment:

Mirciulica a fost al o sută optzeci și treilea motan cercetat. Spre surpriza celorlalți, răspunse admirabil testelor Melaniei. Mâncă ciocolată, trase o dușcă zdravănă de rom și ascultă cu interes povestea piticilor rătăciți în grădina de zarzavat a cumetrei Zamfira.

Scenele petrecute între Melania și răpitori sunt absolut delicioase. Ned Morton intuiește mintea ascuțită a femeii, ascunsă sub masca senilității, Nicolaescu nu contenește faptul că Melania e o băbuță senilă și regretă că s-a implicat în toată afacerea, Vlăduț Tolea mizează pe faptul ca Ned nu va da greș iar el va avea o viață mult mai bună,iar Emilia Popleanu, însărcinată cu supravegherea Melaniei, este pe aceeași lungime de undă cu Nicolaescu, considerând că totul este o pierdere de vreme și regretând că s-a alăturat unei afaceri fără sorți de izbândă.

Și acest volum respectă stilul celui precedent. În fiecare moment știm personajele care se află de o parte și de alta a baricadei. Jocul este pe două fronturi iar cititorii ajung să îi îndragească atât pe infractori (Ned și complicii români și desigur pe Melania) cât și pe apărătorii legii (nu poți să nu fi solidar cu maiorul Cristescu și să nu resimți frustrarea acestuia)

De altfel aceasta este prima serie citită a genului polițist care împletește notele comice cu suspansul într-un mod natural. Mi-a plăcut, de asemena contrucția personajelor. Excentrice fără a cădea în penibil. Autoarea a reușit să mă facă să cred că de fapt îi cunosc pe fiecare dintre ei. A apelat la banalități în dozajul ideal, la fel de bine a dozat și umorul, frustrarea, ignoranța sau naivitatea.Pur și simplu fiecare secvență curge în mod natural, iar după ce am terminat de citit, nu îmi puteam imagina acțiunea altfel.

Miss Iemi oferă:

zcXo4Mxoi     zcXo4Mxoi    zcXo4Mxoi   zcXo4Mxoi   zcXo4Mxoi

 

P.S. recenziile pentru volumele anterioare:

Cianură pentru un surâs 

Bună seara, Melania!

Și desigur coperta:

 

13920845_1092329647502789_330017519486008749_n

 

 

 

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe August 3, 2016 în Citesc ...

 

Etichete: , , , ,

Iulie

Am gasit acest articol pe un blog pe care il citesc de ceva vreme si pentru ca iulie e luna mea preferata din an, il impartasesc si cu voi 😀

Sursa : My violet world

„Dacă lunile ar fi oameni: Iulie

b667f3793c2e318cb0d56f8a7abea920 Iulie are un caracter cald, solar, şi uneori furtunile sale se nasc tocmai de prea multă căldură. Înalt şi blond, cu părul ca spicele grâului, nu aparţine unui singur loc, ci întregii lumii.

Zâmbetul lui topeşte orice inimă, iar felul în care îţi povesteşte despre aventurile trăite de el în excursiile lui te face să crezi că eşti la o reprezentaţie de teatru. Are o înclinaţie către dramatism, către a povesti prin hiperbole, dar nu te minte. Îţi topeşte uşor inhibiţiile, şi chiar atunci când eşti pregătit să dezvălui şi tu ceva despre tine, pleacă. Dar nu pentru că nu ar fi interesat. Inima lui mare e capabilă de compasiune. Doar că se plictiseşte repede. În scurt timp, îţi dai seama că este amicul tuturor, dar prietenul a puţine persoane. Acelea pentru care e capabil să rămână.

Dacă îl întâlneşti, oriunde, ai putea exclama cu uşurinţă că este un extravertit pur, doar că are şi el temerile lui, are şi el momente când vrea să fie singur. În general, de unul singur călătoreşte, dar are capacitatea de a atrage mereu oameni în jurul lui. Iulie e făcut pentru a performa pe această scenă a vieţii pe care o vede, pur şi simplu, aşa cum este, dar decide ca replica lui la tot ceea ce îi oferă viaţa să fie „epică”.

A frânt câteva inimi, fără să vrea asta, tot datorită tendinţei lui de a se plictisi repede. Printre amicii lui, a avut o reputaţie de Don Juan, până să o întâlnească pe Martie. În ziua când a întâlnit-o, în Buenos Aires, sufletul lui s-a simţit cumva, calm. Şi asta era furtuna lui de care mai nimeni nu ştia, în afară de prietena lui cea mai bună, Octombrie. Dincolo de candoarea, dramatismul şi exuberanţa lui, dincolo de zâmbetele lui largi, simţea uneori o nelinişte în suflet. Neliniştea aia năştea uneori accese de furie şi, într-un fel, era născută din frica ce îl mai cuprindea îndeajuns, că nimic din tot ceea ce trăieşte nu este îndeajuns. Că va fi, cumva, uitat.

Iulie e ca un copil lăsat singur într-o zi de bâlci, entuziasmat de tot ceea ce vede în jurul său care încearcă toate maşinăriile şi sfârşeşte prin a performa pe scenă şi a-i face pe toţi să râdă, dar care, la sfârşitul serii, se ascunde după cortină, puţin obosit, dându-şi seama că nu are nevoie de fapt ca toată lumea să îl aclame, ci doar de câteva persoane care să privească dincolo de zâmbetul lui şi cu care să facă mai mult decât să alerge de-a lungul râului şi să arunce cu pietre în apă. Alături de care să aibă curajul de a se afunda până în adâncuri pentru ca apoi să îşi joace rolul fără să îi fie frică de umbre.”

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Iulie 11, 2016 în Diverse

 

Etichete: , , , , , ,

Citesc – Cianură pentru un surâs

În sfârșit am intrat într-o oarecare logică a acțiunilor Melaniei Lupu.

După ce am terminat de lecturat acest volum mi-am pus și eu întrebarea, oare ce aș fi făcut dacă în locuința comună aș fi găsit ascunse două picturi de valoare? Nu sunt sigură că aș putea răspunde la o asemenea întrebare, la fel cum nici protagoniștii noștrii nu au știut ce i-a lovit.

Ce se întâmplă atunci când dintr-un accident casnic stupid, ca spargerea unei țevi de apă, locatarii unei căsuțe cochete din București, descoperă două picturi de valoare? Ei bine, primul gând ar fi fost predarea către autorități, însă atunci când fiecare are o agendă secretă, se hotărăsc să vândă lucrările unui mare colecționar de artă, pe o suma deloc de negllijat.

Iar dacă până aici lucrurile par in defintiv simple, ei bine oamenii încep să moară otrăviți cu cianură, iar panica instalată creează o atmonsferă întunecată, grea ca plumbul și plină de venin. Cine e ucigașul ascuns și care e metoda lui, din moment ce supraviețuitorii își autoimpun un regim alimentar spartan și totuși ineficient.

După prima victimă se instalează și primele sentimente de scepticism și repulsie, cei rămași neștiind care vor fi următoarele mișcări. Desigur, odată cu prima crimă, mușamalizată să pară o sinucidere, pe fir intră și poliția, totul culminând cu suspiciunea îndreptățită a maiorului Cristescu. Rând pe rând fiecare locatar devine un posibil suspect în același timp în care tot câte unul cade și victimă.

Sfârșitul este absolut halucinant, o răsturnare de situație fără precedent, iar criminalul un mic geniu tactic, însă cum nici o crimă nu e perfectă, la fel se întâmplă și în cazul acesta. Asasinul este demascat, picturile ajung…, ei bine nu vă spun unde, descoperiți singuri!

Spor la citit,

Cheers,

Issel

P.S. Să vorbim și despre volumul 2, Buna seara, Melania!

13612381_1046423538760067_7048009483922602107_n

 
Un comentariu

Scris de pe Iulie 7, 2016 în Citesc ...

 

Etichete: , , , , ,