Constat – Cum stăm cu respectul?

Am aflat zilele trecute că s-a stins din viață Cristian Țopescu, probabil unul dintre cei mai buni comentatori sportivi din România. Nu pot spune că am fost și nici că sunt un fan al sporturilor, dar aflând vestea tristă nu am putut decăt să simt o părere de rău și să doresc ca Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Ceea ce însă m-a frapat, să nu spun șocat, este că toate televiziunile au dat încontinuu știrea aceasta, apârând chiar filmulețe cu ”in memoriam”. Toți reporterii au început să îl ridice pe om în slăvi să îi acorde toate omagiile văzute și nevăzute. Dintr-o dată toată lumea a aflat cine a fost acest mare comentator, toată lumea l-a omagiat așa cum se cuvine.

Am spus că m-a frapat și am spus bine pentru că tot ceea ce se întâmplă acum nu s-a întâmplat când omul era încă în viață.

De ce nu ne-am arătat respectul atunci? De ce nu am adus omagii atunci? De ce afli cine a fost cu adevărat Cristian Țopescu abia după ce a încetat din viață?

Și aceste întrebări sunt valabile pentru toată lumea.

Am aflat mult mai multe despre Regele Mihai abia după ce a murit. A făcut lucruri mari dar se pare că nu a interesat pe nimeni. Dar odată cu moartea sa, toate televiziunile au scos de la naftalină toate documentarele posibile legate de familia regală. Brusc toți erau de partea regalității si îmi pun din nou întreabrea: de ce așa târziu? De ce lăudăm un om abia atunci când omul respectiv a plecat dintre noi? De ce nu putem aprecia valoarea unei persoane în viață?

Și lista aceasta poate continua probabil la nesfârșit.

E păcat totuși că valorile noastre mor aproape sub anonimat iar după începe circul.

Însă nimic nu mă dezgustă mai mult ca postările pe rețelele de socializare, atunci când unii au impresia că printr-un like și un share îți arăți respectul.

Mă disperă postările prin care ești atenționat că fără un share nu îl iubești pe Dumnezeu sau nu ai avut dram de respect pentru viața unui om. Sunt ”convinsă” că cei plecați dintre noi, exact asta fac acolo unde sunt, urmăresc rețelele de socializare să vadă cine a ținut cu adevărat la ei, mă gândesc că poate și îngerii au întocmit vreo condică prin care vei ajunge în rai în funcție de câte like-uri ai dat la pozele cu Isus și cu Fecioara Maria sau la cât de des ai distribuit ”în semn de respect” crucea.

Voi milita întotdeauna pentru respectarea valorilor în viață, dar probabil nu o voi face niciodată pe o rețea de socializare în care nimeni sau aproape nimeni nu e cel real 100%. Toți ne dorim să fim mai buni, toți ne dorim să fim apreciați, dar ceea ce îmi doresc eu este ca toate lucrurile astea să se întample în viața reală, nu pe internet.

Seek-respect-not-attention.-It-lasts-longer.

 

 

Reclame

Citesc – Povestea Slujitoarei

Mi se pare un lucru ieșit din comun să reușești să creezi o lume ficțională pe care să reușești să o și transcrii pe hârtie, dar atunci când vorbim despre ”Povestea slujitoarei” lumea aceea devine aproape palpabilă, ceea ce mi se pare genial. Am rămas cu gustul acela de incertitudine și mi se părea că de fapt Galaadul există cu adevărat pe undeva.

Am spus în câteva rânduri că nu sunt un fan al distopiilor, am avut șansa de a citi câteva opere ce se învârteau în jurul poveștilor cu zombie, trebuie să recunosc faptul că am avut norocul de a da peste ceva de calitate, dar nimic până la Margaret Atwood nu mi s-a părut prea original.

Aici nu vorbim despre vreun virus scăpat din cine știe ce laborator ultra-secret, vorbim despre o societate patriarhală, despre o ”reorânduire” a valorilor, despre întoarcerea la timpurile biblice, cu precădere la Vechiul Testament.

Din sumar afli că ” guvernul noii Republici Galaad abrogă aproape toate drepturile femeilor, tratându-le pe cele capabile de procreare, cum este cazul lui Offred, ca proprietate a clasei conducătoare. Femeile sunt îndoctrinate prin reeducare silită, într-o viziune despre lume care amintește de Vechiul Testament. Bântuită încă de amintirea vieții de dinaintea instaurării regimului teocratic, când avea o familie, Offred se luptă să facă față realității înspăimântătoare.”

Atwood reușește surprinzător de bine să te facă să o îndrăgești și în același timp să o urăști pe Offred. Nu a trasat o femeie eroină în egală măsură în care protagonista nu este nici personajul negativ, de fapt din toată lectura nimeni nu s-a remarcat ca fiind pozitiv sau negativ. Offred e genul acela de femeie care se străduiește să accepte o realitate în care nu prea crede.

Cumva mi s-a părut anostă și lipsită de culoare în ciuda slujbei pe care o deține, iar anumite sentimente au fost scoase la iveală prin prisma altor personaje. Frustrarea Serenei Joy sau revolta lui Ofglen mi s-au părut mult mai aproape de cititor, pe când Offred a reușit să se instaleze în postura de narator cu prea puține interferențe în poveste.

Un punct în minus este delimitarea nereușită a frazelor, cumva trebuie să te obisnuiești cu săriturile bruște din prezent în trecut și să înveți să delimitezi mental amintirile lui Offred de acțiunea propriu-zisă.

Cred că cel mai bun sfat ar fi: spor la citit!povestea-slujitoarei-editie-tie-in-cover_big

Constat – Utilitatea tehnologiei

În decursul anilor mi-am pus de câteva ori întrebarea , cât de utilă este tehnologia cu adevărat și am fost suprinsă să aflu mai multe răspunsuri, dar cred că cel mai sigur este să spun, că tehnologia este utilă în mod diferit pentru fiecare, fără a pica însă în plasa extremelor.

Nu sunt eu aceea care să hotărască soarta tehnologiei dar sincer cred, și mai mult, sunt convinsă că și alții gândesc același lucru când spun că o aplicație care te ajută în trafic este utilă, pe cand o aplicație care pornește fierbătorul de cafea este inutilă, mai ales în era în care obezitatea a ajuns principalul factor de deces, sau cam în top 3. Și cam orice aplicație care fură din mobilitatea utilizatorului mi se pare la fel de periculoasă, din nou fără a pica în extreme.

Însă ceea ce m-a frapat chiar zilele trecute, ascultând un reportaj de știri, este că a apărut o aplicație care închide aplicațiile din telefon. Pentru că ai atâta nevoie de o ”goangă” prin telefon care să te oprească să îl mai folosești. Serios?

Eu știu că exista un buton de oprire și mai știu că exista posibilitatea de a pune telefonul pe silențios atunci când vrei să stai cu cei dragi, dar mai presus de toate, pentru a face toate astea mai există și voință. De ce aș avea nevoie de încă o aplicație în acest sens? Chiar nu mă pot dezlipi de gadget-uri decât dacă mă obligă ele?  Cine pe cine utilizează?

Vrei liniște sau vrei să te deconectezi, comunică acest lucru celor apropiați și închide drăcia aia de telefon. Vrei să iei masa în tihnă sau să te bucuri de un film…. serios, există un buton de silențiozitate. Nu înțeleg de ce avem nevoia ca fiecare lucru pe care până nu demult îl făceam în mod conștient sau inconștient, acum are nevoie de o aplicație pe telefon. Poate sunt ”old school”, poate că am rămas în urmă dar ultimele avansări tehnologice pur și simplu mi se pare că înlocuiesc principii și valori de bază, lucruri și acțiuni pe care toată lumea ar trebui să le aibă sau să le însușească de-alungul timpului.

Serios, am senzația că reînvățăm mersul pe jos!

B-PxpNZCEAAhdS6

 

 

Constat – Cum stăm cu valorile?

Dacă pot afirma cu certitudine două lucruri despre mine, acelea sunt faptul că m-am născut în regimul comunist și am crescut intr-o democrație îndoielnică, însă există anumite principii și valori pe care le-am învățat și care mi-au rămas legi de căpătâi.

Am învățat să respect anumite obieiuri și să privesc cu un ochi critic agresivitatea de orice natură.

Atunci când zic obiceiuri mă refer la respectul arătat familiei, prietenilor adevărați și tradițiilor creștine de bun simț. Pentru mine o sărbătoare înseamnă timp de calitate petrecut cu familia. Am ajuns în era în care ne vedem și ne ascultăm din ce în ce mai puțin părinții, frații, surorile și comunitatea. Goana după succes și ritmul alert al vieții ne împing încet și sigur spre o izolare nesănătoasă. Tocmai de aceea atunci când se apropie sărbătorile, indiferent că vorbim de Crăciun, Paști, Sfântul Valentin sau 1 Martie, simt că în sfârșit pot lua o mică pauză de la alergătura generală, de la veșnicul *nu am timp* și mă pot vedea cu cei dragi.

Iar atunci când vorbesc despre agresivitate mă refer la marketingul din ce în ce mai violent.

Copil fiind mă bucuram cu adevărat de sărbătorile de Craciun abia în luna decembrie. Țin bine minte că pe 1 sau 2 deja scoteam cu nerăbdare beculețele de brad și mă înfășuram în ele cu o bucurie nemaivăzută. Dar asta se întămpla abia în luna decembrie iar acum datorită accesului neîngrădit la orice informație sunt asaltată de reni și Moși Crăciun deja de prin august ( știți voi reclamele alea cu *mai sunt 4 luni până la Crăciun* sau undeva prin septembrie apar reclamele cu *rezervă la restaurantul nostru masa de Revelion*). Pur și simplu simt că obosesc până la sărbătorile în sine, atunci când pe 24 decembrie deja sper să treacă odată totul.

Iar dacă pană anii trecuți vorbeam despre sărbătorile de iarnă și cele pascale, anul acesta am fost pur și simplu terorizată de Halloween. Lăsând la o parte spiritualitatea îndoilenică a unei sărbători importate de la celți, cred că nu am ratat nici o reclamă legată de filmele horror, petrecerile cu fantome și îmbrăcămintea haotică a unora, fie că am vrut sau nu să văd anumite lucruri.

Evit pe cât posibil mediul online, iar în perioada 29-31 octombrie evit să mă uit la televizor, în parte de teama de a nu da peste vreun trailer de film de groază pe de altă parte pentru a nu mă enerva inutil când văd că toate cluburile promovează fantome, scheleți și vrăjitoare dezbrăcate, iar mai nou tutorialele de machiaj grotesc sunt la fiecare 3 sau 4 postări pe rețelele de socializare. Nu sunt pudică și nici antisocială, pur și simplu mă satur de atăta grotesc și lipsă de bun simț și calitate.

Pot aprecia foarte bine un film de groază de calitate în orice altă lună, de asemenea apreciez mai mult un machiaj ce pune în valoare, nu unul ce te face de-adreptul scârbos și greu de privit.

Și pentru că tot amintisem de tradiții sunt curioasă câți sunt cei care știu că pe 1 noiembrie se sărbătorește cultul tuturor sfinților sau câți arată un dram de respect pentru cei dragi plecați dintre noi.

31.10.2017

Workplace-Bullying-copy-1024x682-800x500_c

 

Reading – Wail

by Kenzie McLaughlin

I didn’t know what to expect from the book, yet after I finished reading it, I have to say, the experience was thrilling. No vampires, no wolfs, nor medieval knights, no Mary Sue and definitely no Gary Sue, and the best thing is, that the ending wasn’t completely idiotic.

I enjoyed the normality, the realism of Clotilde’s struggle. The simple fact that she wasn’t some sort of a Barbie doll type person, who gets every single thing she wants, brings enjoyment to the reader. In some parts I understood her anxiety, her problem of being invisible, although not in a magical way, but still so pressing. There were some parts when I understood even Kevin’s feelings.

We are pretty much invisible for each other, and the fact that Clotilde went to London, trying to make it in the big city, made her even more of a shadow.

I liked the description of the book:”it’s a story about friendship and death, not necessary in that order”. While my reading was in progress, I understood that I’m not reading some magical/fantasy/horror story, but more like a psychological thriller.

I wouldn’t change a thing, even though I think that the ending was a bit rushed.

I definitely recommend this book for all those who enjoy some quality reading.

35604336

 

 

 

 

 

 

 

 

Citesc – Ghici ce-i în cutie

Atunci când vine vorba de serii de romane devin puțin haotică și asta se întâmplă din motivul acela că a început să mă dispere tendința autorilor de a crea o serie.

E drept că am fost impulsionată de sinopsis-ul cărții fără a băga de seamă că această poveste se leagă atât de mult de anteriorul ”Ghici cine moare primul”, așadar pentru cei care nu au întâlnit încă volumele semnate de M.J. Arlidge, ordinea logică și cronologică este ”Ghici cine moare primul” apoi ”Ghici ce-i în cutie”, deși poveștile diferă, volumul de față oferă multă confuzie. Nu fă ca mine!

Dar să vă povestesc ce m-a atras la poveste.

Din prezentarea succintă aflu despre ” cadavrul unui bărbat găsit într-o casă goală. Inima i-a fost scoasă din piept și trimisă soției și copiilor lui.” Sună palpitant, nu?

În scenă intră inspectoarea Helen Grace, bănuind iar mai apoi confirmând că are de-aface cu un criminal în serie, iar de aici am luat viteză prin toate cele 406 pagini. Deși extrem de sângeros și plasat într-o Anglie cenușie, pur și simplu nu am putut lăsa cartea din mână. Jocurile de putere, mediul infect al fetelor străzii, și caracterul jegos al unor persoane pe care le credeai decente, te fac să devorezi pur și simplu povestea. În romanul lui Arlidge nu exista bine și rău, există rău și foarte rău. Pare că pur și simplu speranța și bunătatea a dispărut lăsând lumea pradă deznădejdii, violenței și urii.

Mi-a plăcut faptul că m-am regăsit din nou pe cele două fronturi. Deși nu cunoști identitatea criminalului, capitolele inserate când lovește și frustrarea poliției aduc acel iz de cunoscător. Începi să îi bănuiești pe toți tocmai pentru că în aparență ai senzația că știi. Iar în cele din urmă ți se dezvăluie un tablou pe care îl poți bănui de pe la jumătatea cărții dar care te surprinde tocmai datorită tușelor groase de gri și negru. Un tablou întunecat și sinistru.

Anumite scene mi se păreau trase de păr, iar uneori m-a copleșit senzația de umplutură, dar la final fiecare gest, părere și acțiune capătă un sens logic și datorită acestui fapt am reușit să ajung la o nota decentă. Nu sunt foarte sigură că aș recitii cartea însă de recomandat cu siguranță o recomand fanilor genului polițist/mister și chiar o idee horror.

Cheers,

Issel

 

ghici-ce-i-in-cutie_1_fullsize

De Crăciun fii mai bun, fii mai nesimțit!

A venit mult așteptata perioadă a sărbătorilor de iarnă, prilej de bucurie pentru cei mici și pentru cei mari. Ce poate fi mai frumos decât sclipirile luminițelor de brad, veșmântul de zăpadă, care te face să zâmbești și neasemuitul sentiment al dărniciei care ne cam prinde pe toți?

Ei bine vorbesc strict de perioada sărbătorilor în sine, gen 25-27 decembrie, pentru că înainte de serenitate, și de Kevin singur acasă 1, 2 și 3, e aceea perioadă în care îți vine să te dai cu capul de toți pereții, să îți sugrumi toți vecinii și să te ascunzi sub un munte, până trece toată nebunia. Văd din ce în ce mai mulți oameni stresați, nervoși, grăbiți. Parcă sentimentul nu mai e la fel de mișto, parcă ar veni războiul, nu Crăciunul. Magazinele se aglomerează inutil, toată lumea e pusă pe făcut cumpărături maraton și nu, nu mă refer la cadouri, dar văd coșuri pline cu pungi de făină, mălai, zahăr, cam 10 kg de bomboane de ciocolată, ulei, oțet, carne tocată, slănină, pulpe de porc, de pui, de vițel. De multe ori mă gândesc că pun provizii pentru vreo 3 ani. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre sentimentul acela de , cum să spun finuț, de nesimțire care îi cuprinde pe unii, mai ceva ca gripa. Despre perioada aglomerată, mă rog evit pe cât posibil să fac cumpărături în ultima săptămână înainte de Crăciun, în care fiecare aleargă de colo colo iar unii își lasă căruciorul plin, fix în mijlocul raionului, fie ei clienți sau cei care se ocupă de aranjarea rafturilor. Cumva în perioada asta înveți să faci slalom printre clienți, raioane, nou apărutele rafturi pline de globuri, cărucioare de cumpărături, cărucioare de copii, sau cărucioare pline de cutii goale, lăsate în voia lor. Și dacă ai ajuns viu și fără membre rupte la casă, tot acum înveți ce e aia viteză, trebuie pur și simplu să te apuci să arunci cu marfa pe banda rulantă, altfel ăla din spatele tău are toate șansele să te înjure și să își așeze tacticos coșul de cumpărături pe bandă. El se grăbește, nu știu ce scuză ai tu. Toată lumea se grăbește, nu știu ce caut eu printre ei. Eu nu am viață socială, eu cumpăr chestii pentru pereții de acasă și pentru câinele din cartier…

Și dacă am norocul să nu dau peste grăbiți am toate șansele să dau peste copii. Din păcate din ăia needucați. Poate îmi vor sări mămicile în cap, dar măi femeie, dacă al tău prichindel nu are astâmpăr și aleargă ca apucatul prin magazin, te rog ține-l acasă, dacă are tendința să se oprească fix în mijlocul ușii, te rog ține-l acasă, dacă blochează jumătate de raft, pentru că paradoxal, pe cât e de mic pare să ocupe un raft întreg, te rog ține-l acasă, dacă știi că e isteric atunci când nu primește ceea ce vrea și dacă te înfoi la oamenii care îl dau puțin la o parte pentru a-și putea continua cumpărăturile, atunci te rog stai și tu acasă. Am văzut copii cuminți care stăteau frumos lângă mămică sau maxim se duceau la vreun raft, alegeau ce aveau de ales și se întorceau. Fără țipete și trânteli pe jos, fără istericale și fără să se izbească de alți clienți.

Vreau să cred că ne civilizăm, vreau să cred că sentimentul de bunătate și dărnicie este mereu în sufletele noastre nu doar în preajma sărbătorilor. Vreau să cred că mai există puțină amabilitate și bun simț. Se spune că e o perioadă magică, așadar vreau și eu să cred în minuni.

Sărbători așa cum vă doriți!

Cheers,

Isselsantasleepy-1448035300

sursa imagine

 

Citesc – Cimitirul

An apariție: 2013

Autor: Adrian Teleșpan

Categorie: Modern

Ediție: Broșată

Nr. Pagini: 384

Editura: Herg Benet

De foarte mult timp nu am citit o carte, care deși îmi prezintă un episod nefericit din viața unui personaj, poate să mă destindă și chiar să mă facă să râd în hohote. Dacă stau să mă gândesc mai bine, niciodată nu aș fi putut spune despre o carte că mi-a plăcut de la primul cuvânt până la sfârșit (cu puține excepții). Merg pe mâna celor care a recenzat-o trecând peste scenele de sex. Am avut senzația, și mai mult decât atât, certitudinea că până și limbajul colorat și-a găsit un loc de cinste.
Scris sub forma unui jurnal urban și scoțând celebrul ”dragă jurnalule”, cartea lui Teleșpan surprinde prin nota personală și prin introspecțiile, de cele mai multe ori ironice. Exact cum declara chiar autorul, este o carte pe care aș fi putut să o scriu eu, sau tu sau oricine altcineva. Dar de scris e foarte bine scrisă și eu zic să o lăsăm lui Adrian.
Dacă ar fi să o recomand cuiva, m-aș limita la puțini oameni din jurul meu, pentru că pe alocuri e greu de digerat, poate din cauza scenelor de gay-sex sau poate din cauza gândirii tranșante pe care personajul, Adrian Green, ți-o vâră cu nonșalanță sub nas. Fără cosmetizări, fără photoshop și total fără inhibiții.

Prezentarea editurii e suficientă să te facă să citești:
Adrian Green este un homosexual român care se mută la Londra pentru că… e obosit. Deși nu prea mai are chef de muncă, își găsește, totuși, un job: administrator de cimitir. Pe măsură ce interacționează cu diverși clienți, vii sau morți, Adrian ne spune exact ce crede el despre religie, bani, sex sau moarte, concepte pe care le descrie cu o sinceritate crudă, foarte mult umor și sarcasm. Cimitirul Wormholt devine spațiul în care Green își dă seama că fericirea stă în acceptarea adevărului propriu, și nu în ochii celor din jur.
“Singurul sfat pe care eu pot să îl dau cu inima împăcată este: Dormiţi! Dormiţi, fraţilor, că somnul n-a făcut rău nimănui! Eşti trist? Culcă-te! Eşti nervos? Culcă-te! Vrei să mori? Culcă-te, poate ai noroc şi mori în somn!”
Singurul mesaj pe care îl am pentru tine e următorul: Nu îmi doresc să te învăț nimic, dar îmi doresc să îți placă ce am scris. Ceea ce ai acum în mână e o carte pe care ai fi putut să o scrii și tu. E o carte scrisă simplu, fără pretenții, pentru că eu nu sunt scriitor. Deschide cartea la prima pagină și vei vedea că tot ce fac eu în primele rânduri faci și tu în fiecare zi. Relaxează-te, finalul e mereu același! (Autorul)

P.S. Nici măcar citate nu pot da, pentru că aș cita cam 85% din carte, totuși pasajul meu favorit e:
„Pentru mine, calea cea mai scurtă și la îndemână spre fericire e muzica. Muzica e Dumnezeu. Îți umple mintea atât de frumos încât nu mai rămâne loc de altceva. Nu rămâne loc de rău. Dacă ar fi să mă aresteze, tot ce aș vrea cu mine ar fi un iPod cu cinci mii de melodii.” Telespan, Cimitirul, pag. 243

9786068335919-2572032

Citesc – Zei americani

bookpic-zei-americani-36304

An aparitie: 2014

Autor: Neil Gaiman

Categoria: Literatura Universala

Editie: Cartonata

Editura: PALADIN

Format: 15×22

Nr. pagini: 664

Aș putea spune că întâlnirea mea cu operele lui Neil Gaiman nu a fost întâmplătoare. Unii ar spune că de vină sunt astrele, alții că destinul, eu aș miza pe faptul că am găsit în sfârșit cărțile acelea stranii cu un decor ambiguu, cărțile pe care nu le poți uita, indiferent dacă îți place sau nu genul abordat.

Ceea ce m-a frapat, fiindcă vorbim de o carte din spectrul fantasy, este împletirea armonioasă cu normalul, deși concluzia finală este că nimic din ceea ce citești nu e normal. Cumva Gaiman a reușit să te facă să te întrebi dacă nu îl cunoști cu adevărat pe Shadow sau pe Mr. Wednesday, te face chiar să urmărești cu mai mult interes persoanele din jurul tău, imaginația asociindu-i cu Czernobog sau Loki, poate Thor sau surorile destinului.

Cumva , nu ești niciodată același după ce închizi o carte semnată de Neil Gaiman.

Pe scurt despre poveste:

Captivant încă de la primele pagini prin calităţile sale stilistice – care i-au asigurat deja un loc pe rafturile de literatură clasică –, romanul lui Neil Gaiman ne poartă într-o călătorie iniţiatică de-a lungul şi de-a latul Americii, acolo unde zeii tuturor mitologiilor se regăsesc sub aparenţa oamenilor obişnuiţi şi se amestecă în existenţa acestora.

La fel ca într-o epopee greacă, Neil Gaiman evocă dragostea şi sacrificiul de sine, prietenia statornică şi războiul – un război între vechii zei şi noii zei, cei ai cărţilor de credit şi ai autostrăzilor, ai internetului şi ai telefonului, ai radioului şi ai televiziunii.”

De aici.

Miss Iemi acorda un rating de 5/5 pentru că povestea e captivantă de la primul la ultimul rând, personajele sunt frumos conturate și are exact dozajul potrivit de horror, acela de calitate.
zcXo4Mxoi zcXo4Mxoi zcXo4Mxoi zcXo4Mxoi zcXo4Mxoi