Un mic experiment literar:
L O N D R A
Ticăiturile enervante ale aparatului “de inimă” mă scoteau din sărite. De câteva zile o durere infernală de cap mă făcea iritabilă, aşadar toată lumea alegea să mă ignore.Chiar mai mult, fusesem mutată într-o rezervă a spitalului şi aşa arhiplin.
Doctorii îmi dădeau şanse mari de recuperare, mai ales după trezirea miraculoasă de care avusesem parte cu doar câteva zile în urmă. Diagnosticul fusese destul de simplu, “comă indusă de alcool”. De fapt problema venise cu o prietenă, astfel că în primele zile după trezire nu îmi aminteam cine sunt şi cum am ajuns în spital, însă cum o amnezie sănătoasă m-ar fi scos din multe rahaturi, memoria începuse să îşi intre în rol şi să îmi spună că mă numesc Jane Gray, că mă aflu la Londra şi că băusem suficient de mult cât să omor un cal.
Vocea stridenta care îmi sfredelea creierii mă anunţa că îngeraşul meu păzitor tocmai aflase unde sunt.
“E o ruşine ca protejata mea să se comporte ca un animal sălbatic” cuvintele aruncate ca dintr-un tun aveau nevoie de multe momente până mi se întipăreau în auzul mult prea sensibil, aşa că tot ceea ce puteam face era să dau din cap şi să mă rog să fiu lăsată în pace. Mahmureala care durează mai mult de două zile e un monstru hidos. “Ţi-am adus un schimb de haine curat şi mulţumeşte cerului că niciuna din membrele Clubului nu te-a văzut în halul ăsta”
“Nu am nevoie de morală, elefanţii care joaca tenis între urechile mele tocmai au intrat în prelungiri” simţeam că în curând pereţii imaculaţi aveau să se desprindă şi să îmi crape ţeasta în două.
„Kyle a reuşit să te înscrie la curs de bune maniere la Madam Tulipe, aşa că te voi externa chiar azi”. E clar, femeia asta nu ar fii avut dram de compasiune pentru cineva suferind nici dacă ar fi fost călcat de tren. Sper doar să găsesc o lamă suficient de ascuţită.
„Lasă-mă să mor”.
„Nu fi caraghioasă şi îmbracă-te. Avem şedinţă foto în două ore”. Torentul de haine pe care mi le aruncase în faţă mă facură să mă încrunt.
Doar nu vorbea serios, căci aveam senzaţia bizară că arăt mai rău decât un zombi, însă doctorul Asher îsi făcu apariţia chiar în acel moment.
„Domnule doctor, nu vă pot fi suficient de recunoscătoare pentru grija arătată clientei mele, mă temeam de ce e mai rău”. Femeia îi zâmbi afectat ca şi cum şi-ar fii făcut griji pentru sănătatea mea deşi în realitate reputaţia ei era tot ceea ce conta.
Începea să îmi fie rău din nou, iar bunul samaritean Asher observase curcubeul ce îmi colora obrajii.
„Stimată doamnă, mă tem că externarea lui Jane va fii amânată câteva zile, sunt încă sceptic în ceea ce priveşte rezultatele analizelor, iar după câte observ nici Jane nu se simte prea bine”. Cuvintele doctorului erau medicamentul meu miraculos şi în acelaşi timp sticluţa cu otravă a mamei mele vitrege.
Imaginaţi-vă un balaur cu trei capete îngrămădit în trupul minion al unei femei, trebuie să recunosc mereu impecabile şi uneori iritant de bine îmbrăcată. Nu ezitase să îşi etaleze costumul mult prea scump, care părea turnat pe corpul de atletă, corp ce îl afişa fără ruşine chiar şi la cei cincizeci de ani ai ei. Un balaur veritabil. Acum imaginaţi-vă că reuşise prin cine ştie ce metodă magică, să mă drogheze cu venin, pentru a putea rămâne sub influenţa ei[1].
„Înţeleg, însă vă asigur că medicul nostru curant, Dr. Gray, va face tot posibilul ca efectele negative să treacă rapid”. Vorbea despre tata ca despre un oarecare anonim. Îi invoca numele doar pentru că ştia că medicina naturistă a tatei îi deschisese multe uşi şi îi adusese multe zâmbete apreciative. Însă nu ar fi împiedicat-o să divorţeze cu prima ocazie dacă nu ar fi fost vorba de banii pe care se asigurase că îi va primii atunci când tata avea să… moară.
„Stimată doamnă, Jane mai are nevoie de câteva analize, însă vă pot promite că luni dimineaţă va fi cât se poate de disponibilă pentru tratamentele doctorului Gray. Până atunci, mă tem, că domnişoara va rămâne sub observaţiile noastre.”
Zâmbetul lat de pe chipul mamei păli, adoptând chiar o mină periculoasă.
„Asta rămâne de văzut”, zise ieşind furtunos din încăperea imaculată, lăsându-mă cu o durere de cap atroce şi cu o pereche de ochi sfredelitori în urmă.
„Mulţumesc!”, a fost tot ceea ce am mai putut spune, înainte de a închide ochii şi a mă lăsa învăluită de lumina binefăcătoare a soarelui de septembrie.
Nu îi auzisem paşii, însă uşa închisă cu grijă mă facuse să zâmbesc. Un zâmbet sincer şi solitar din ultima perioadă.
[1] Venin legat de amenintari de dezmostenire, lucru mult prea important pentru superficiala Jane.
nota: acesta este un experiment literar asadar cer amabilitatea de a ramane pe acest blog, fara a fii distribuit fara permisiune.
Multumesc!
Issel
N
Am intrat de curand in posesia acestui roman exaceptional. Desi la inceput am avut o usoara ezitare, in definitiv povestea parand destul de slabuta, dupa primele cateva pagini pur si simplu nu am mai putut sa las cartea din mana.
Issel
dreena
